Mulți ani eu mă întrebam cum ar trebui să fie casa mea; cea la care visează orice om ce se mai pitește la umbra soarelui. Știam clar în ce zonă tre să fie, ce flori să crească, cine să-mi vină. Chiar și cu vântul m-aș fi înțeles să nu îmi scoată, prea des la “joc”, draperiile. Știam ce culoare vor avea ușile și cât de sigur va fi acoperișul. Știam cine ar putea să îmi rezolve problema arhitecturală și ce nuanțe de olivă voi încerca pe pereții bucătăriei. Știam câte geamuri și câte covoare țesute de mama voi pune pe jos, cât lemn mi-ar trebui și câtă piatră. Știam tot-tot-tot și totuși, nu o vedeam. Nu o vedeam în așa fel încât să o pot desena, sau explica altora cum aș vrea să fie.

Până ieri!

Mă trezisem cu o dispoziție idioată când totul e atât de negru încât nu e nevoie să îți imaginezi cum e în asemenea situații gri-ul. Peste o jumate de oră, după o cafea rece, mi-am amintit ce visasem peste noapte.

Visasem o casă (vreau atât de mult să cred că va fi odată a mea!!!) și nu era una obișnuită. Visasem o șură. Veche… pe care o recondiționasem. În vis era a mea. Cât a fost ziua de lungă, am tot încercat să îmi explic cum s-ar numi casa pe care o vreau. Spre seara, demoralizată (că nu am casa și că nici măcar nu știu cum să explic cuiva cum e și cum s-ar numi), căutam o carte ca să pot să îmi mai relaxez mintea și, pe net, am găsit acest articol – Casă recondiționată dintr-o șură veche . Wow! Să spun că am rămas surprinsă ar însemna  … mai nimic. ;)

Aproape fericită m-am dus la culcare. Știu cum tre să explic, dacă ajung odată să am cum  să o costruiesc la o margine de Colli Euganei.

Lasă un răspuns