Paşii drumurilor mele – Slovenia. Ljubljana.

În 2009, prietena mea Zina, îmi deschidea şi mie porţile Europei. Un mic “şantaj” amical şi sunt, pentru totdeauna, îndrăgostită de drumuri ce duc, te duc.

Prima ieşire a fost spre Frankfurt. De acolo, am ajuns în Luxemburg şi, ulterior, în unul din orăşelile strategice ale istoriei – Metz, Franţa. Dar, despre toate la vremea lor. Voi povesti şi despre Metz, şi despre Luxemburg, şi despre Frankfurt. Să mai treacă vreo lună, până se împlinesc 5 ani de atunci. ;) Aşa şi este. În iubie se împlinesc 5 ani.

Tot acum 5 ani, toamna târziu, după prima călătorie în Italia, una din amicele mele de cafea, mă întrebă: “ Aştept pe blog impresii – nu sunt. Doar câteva însemnări zgârcite.”

I-am spus că am nevoie de timp; poate mult prea mult timp ca să conservez în mine tot ce am trăit, tot ce am văzut, tot ce a rămas împrimat în mintea mea, iar, pe alocuri, în inimă. Iar ea, inima, nu se joacă cu emoţiile. E mult mai protectivă decât un muritor de rând. După destui ani, amintirile mele s-au maturat, aşa că pot azi să povestesc despre locurile pe care le-am îndrăgit şi în care m-aş întoarce de mai multe ori.

*** ***

Cu unele din ele aşa şi am făcut.

*** ***

Afară plouă… Tata a tras două cozi de vişin în sobă, deşi demuuult e aprilie. Toată lumea a adormit, până şi motanii, aşa că eu mă înşir pe burtă ca să pot să răsfoiesc, în inima mea, emoţii păstrate cu multă grijă.

Am ales să îmi amintesc de ţara care m-a impresionat mult de tot prin acurateţea ei, prin “pinacoteca” ei care se întinde de o parte şi de alta a drumului. Iar călătorului, cum spune … (cine?) îi şade bine cu drumul.

Am tranzitat-o de mai multe ori. Prima oară în 2011. Era vară. M-a cucerit din prima. Ţară mică. Ne-a luat cam 3 ore şi un pic ca să o trecem, cu tot cu pauză de cafea. Pentru cei care au lipsit de la ora de geografie trebuie să amintesc că e situată în spaţiul ex-iugoslav şi megieşi îi sunt: Ungaria, Austria, Italia şi Croaţia. Ceea ce mai pot să spun, fără să răscolesc prea mult “sfântul Google” e că are cam 2.000.000 de locuitori şi, cel mai ridicat PIB din toate fostele ţări care au gustat din regimul comunist. Cifre şi alte informaţii – cartea de geografie şi alte surse. Prima oară, spuneam, nu am avut ocazia să văd prea multe. Nu am intrat în Ljubljana, nu am intrat în Maribor, însă ceea ce m-a lăsat fără cuvinte erau câmpurile pe care le vedeam din maşină, pe autostrada A1 care face conexiunea între Golful Trieste şi Slovenia.

Cum oare să îţi explic?! Dacă ai fost vreodată asaltat de martorii lui Iehova care împart cărţi în parc, cu siguranţă ai remarcar coperţile broşurilor ce conţin scene în care leii se pupă cu copiii, iar căprioarele se uită la televizor împreună cu copiii şi bursucii – cam aşa e şi Slovenia de pe autostradă. Bine, exagerez un pic, dar dacă excludem leii, bursucii şi copiii, lăsaţi fără supraveghere, şi lasăm doar verdele de toate “culorile”, galbenul-pai, roşul, albastrul şi …. încă multe alte nuanţe, e ceea ce am văzut şi eu.

Mamă şi iar maaaamă! Aveam senzaţia că stă cineva, cu pensula pe marginea drumului şi, cum se usucă un fir de iarbă, o şi învie cu un pic de culoare. Am văzut cosaşi care păreau că au coborât din povestea “Три орешки для Золушки”. De vis.

La noi, nici în vis, nu am văzut aşa ceva. Asta a fost prima mea intrare în această ţară. Mi-am zis că am să revin şi am revenit. Cam un an a durat aşteptarea, dar a meritat.

*** ***

Aprilie 2012. Întrăm în Slovenia. Dimineaţă. Ora 06.30. Oprim să facem plinul şi să ne bem cafeaua şi vinieta. Vinieta te costă cam 15 euro pentru o săptămână şi 30 pentru o lună, benzina e mult mai ieftină decât în Ungaria şi Italia. Cafeaua … bunătate!

Plouă. Nu a fost să trec prin Slovenia, ca să nu salut şi ploaia; de fiecare dată. Eram pregătiţi să vedem Parcul Arheologic Necropoli Romane care e situat în apropierea localităţii Sempeter (Savinjski Dolini), în drum spre Ljubljana. De la Maribor până la Sempeter am făcut cam 70 km, dar nu ne-a mers. Turna cu găleata.  Turna peste noi şi peste Necropolele Romane. Aşa că am renunţat.

Atât cât am încălcat bunele maniere, luând pe deget spuma cafelei, ne-am decis să mergem spre Ljubljana. Chiar dacă plouă – măcar să mai bem o cafea. Drumul – poveste. Şi despre asta aş vrea mult mai mult să povestesc. Sunt bine întreţinute şi, chiar dacă am pasiunea drumurilor naţionale (cred că de “la Moldova” mi se trage), GPS-ul meu a ales, după ce am vizitat Grotele Postumiei şi Castelul Predjama, să ne ducă pe drumuri neasfaltate, de pădure. Mamă şi iar mamă (a doua oară!) ce drumuri!! Nicio găurică, omule! Una măcar, pentru documentare. Cred că tot găsesc eu o poză ca să vedeţi cum sunt amenajate.

Bun, ca să nu întind prea mult povestea, mai facem 60 km şi ajungem în inima Sloveniei. Ploaia şi-a dat seama că ar fi bine să ţină cu noi, aşa că dăm libertate paşilor şi exclamaţiilor de genul “nu-mi vine să cred”, “ vezi şi tu ceea ce văd eu”, asta după ce am lăsat maşina la parcarea subterană din centrul oraşului. Avand în vedere că au trecut 2 ani, nu îmi amintesc cât ne-a costat, dar… dacă nu îmi amintesc, înseamnă că nu a fost scumpă.

*** ***

Despre centru, carevasăzică… Nu prea poţi să iei amendă acolo, pentru că mai toate străduţele sunt pietonale şi atât de înguste, încât te paşte nu numai amenda. Rişti să rămâi fără oglinzi. Tre să fii atent. Cei care aleg să călătorească cu maşina, spuneam mai sus, pot să o lase la parcare şi să facă o plimbare. Dor picioarele, încă cum dor… numai că fiecare pas, îşi merită caloria pierdută. Dacă vrei să vezi Ljubljana Grad, adică Castelul situat de-asupra oraşului vechi, trebuie să o iei printre străduţe cochete şi să urmezi însemnele. Ele te vor duce spre poteca care dă dureri de cap picioarelor, sau alegi telecabina. Noi am ales să admirăm oraşul în urcuş, aşa că am lăsat telecabina în urmă. Dar până atunci paşii ne duc spre Piazza Presernov, un fel de piaţă centrală, numai că civilizată. De aici începe centrul istoric. De o parte şi de alta, această piaţă e înconjurată de istorie: ne întâmpină France Preseren, poet de origine slovenă, iar de acolo spre Biserica Franciscană a Bunei Vestiri, construită în sec. XVII, atunci când  fost inaugurată şi piaţa despre care vă vorbesc.  Iniţial, a fost închinată Sfintei Maria, ulterior, a fost a fost  renumită în cinstea poetului. Bun! Ce să mai spun despre ea?! Am prins o piaţă serioasă: produse apicole, fructe, legume, flori şi plante aromate, băuturi artizanale şi dulciuri făcute pe loc. Toate astea într-o ordine absolută. Eu totuşi cred că ei mănâncă gunoiul. Altfel, nu înţeleg unde îl băgau. Pentru că mă băgam şi eu să trag vreo fotografie compromiţătoare – nu mi-a ieşit. Trebuie să spun că din piaţa Presernov, ne-am dus spre Primărie, dar accesul era închis, aşa că nu am putut să vedem Fântâna lui Hercule, în schimb de acolo ne-am grăbit spre Castelul Vechi ai oraşului, pentru că ne mai doream să prindem Grotele Postumiei şi Castelul Predjama. Şi am reuşit!

Despre ce spuneam?! A! Da, castelul. La început a fost o fortăreaţă, ridicată prin sec. XV-lea cu scop de a se apăra de invazii turceşti. Nu a avut structura de astăzi, în schimb, avea turnuri şi câteva ziduri cărora, de-a lungul secolelor li s-au mai alăturat şi altele. În interior se află Capela Sf. Gheorghe, decorată în 1747 cu însemnul guvernatorilor carolingieni. Două din sălile castelului sunt amenajate în stil renascentist, dar nu am apucat să le vedem. Am prins doar exteriorul din interior, dacă pot spune aşa. Erau multe pâlcuri de turişti care stăteau la coadă şi ea nu se mişca deloc. Noi am achitat câte 1,80 pentru intrare. E o sumă simbolică, dar vederea din turnul ceasului merită şi o investiţie mai mare. Ne-am zis că o să mai revenim, noaptea. Pentru cei care se aventurează să vină în dricul nopţii, este mereu  pregătită o cupă de şampanie dar şi o privelişte de neuitat a Ljubljanei nocturne. Castelul are şi o pagină oficială, aşa că dacă ai timp, poţi să “studiezi” niţel.

Am coborât, mult mai uşor decât am urcat şi ne-am îndreptat spre podurile oraşului ca să prindem un pic de soare, dar şi o cafea. Era ora amiezii.  Fotografiile nu ne-au ieşit întotdeauna foarte bune, întrucât norii şi ploaia ne mai amintea că e timpul să o luăm din loc.

Concluzii:

În Ljubljana trebuie să vii măcar pentru 48 de ore. Să te cazezi în oraşul vechi. Să iei cu chirie biciclete şi să hoinăreşti, iar o zi trebuie să ţi-o laşi pentru galerii şi muzee. Sunt foarte multe. Noi nu am prins niciunul deschis. Era ora mesei şi, dincolo, mai era şi duminică. Dacă eşti atent, poţi să îţi bei cafeaua cu 1.50 euro, chiar în centrul istoric al oraşului, asta dacă alegi cafenele mici în care trebăluiesc chiar stâpânii. Dacă vrei să mănânci, ar fi bine să o faci la poalele castelului, adică jos. În castel, o îngheţată la cornet costă, minim, 5 euro. O cafea porneşte de la 3.50 euro, iar o apă plată de la 4 euro. De coca-cola nu mai spun nimic. Luaţi-vă cu voi apă. ;) Cam exagerat. Asta a fost Ljubljana mea în mai puţin de 3 ore, dar vreodată, cine ştie, tot am să revin să îi frământ daliile de piatră, apropo, splendide şi fără gumă de mestecat încleiată pe ele.

p.s.s. Pentru a mări fotografiile – dublu click!

(va urma)

Etichete:

2 comentarii la “Paşii drumurilor mele – Slovenia. Ljubljana.”

  1. Miryam Dobrovolschi spune:

    Frumoasa calatorie :) , frumos e si darul de a reda ceea ce ai vazut, ba mai mult, ti-as spune ca mai intrigat si de acum incolo Slovenia e inclusa in lista tarilor pe care le voi vizita, cindva.
    Sper sa am aceeasi impresie sau mai mare, in dependenta de timpul disponibil.

Lasă un răspuna pentru Miryam Dobrovolschi