ControVento…

Controventoooo!!!

Minuni nu există. Poate undeva. Poate rar. Poate cu cei aleşi. La mine “controvento” e singura incantaţie care funcţionează. Pentru că altfel nu mă duce capul. Pentru că aşa  am apucat.

Controvento… Pentru că asta te face precaut şi pentru că astfel înţelegi că vânătăile pe care ţi le lasă viaţa nu trec peste câteva zile. Ele rămân cu tine până la capăt. Până când nu mai rămâne niciun loc viu. Pentru că vântul te eliberează, cu sau fără voia ta, de ceea ce nu îţi aparţine.

Pentru că atunci când e greu să înaintezi, te întorci în tine şi, … cauţi-cauţi-cauţi. Cel mai des găseşti doar o pustietate covârşitoare. Ea subjugă şi luptă cu tine, fără reguli. Şi nici de fair play nu prea a auzit.

Controvento… Pentru că în viaţa reală nu e ca la carte. Aici improvizezi şi nu ştii – îţi reuşeşte, sau ratezi. Şi lupta nu e de la egal la egal, şi nici teritoriul nu îţi e cunoscut, dar … războiul ăsta e numai al tău. Aşa că te înrolezi, benevol. Nu te ia nimeni prizonier. Cum să te “iei” tu pe tine însuţi prizonier?! Cum să învingi pustietatea din tine?! Cum să lupţi cu tine şi să te învingi?! Cum poţi să triumfezi când tu pentru tine ai capitulat?! E greu să aranjezi acest silogism; cu atât mai complicat e  să-l rezolvi.

Ai putea negocia cu pustietatea din tine, dar cine ştie dacă ea va fi, în general, gata să negocieze când victoria e evidentă şi, nu e de partea ta.

Şi chiar dacă îţi aminteşti de “construcţia măreaţă” din care făceai parte, şi chiar dacă încă te mai zbaţi, vânătăile şi locurile care dor, nu te lasă să faci vreo mişcare fără efort neomenesc. Şi, … e neomeneşte. Tu împotriva … Ta. Şi toată lumea, te “urmează”. Şi nu înţelegi de ce… În schimb, nu ai pierdut memoria. Ţi-i minte totul. Şi memoria … tot împotriva ta luptă. Pentru că fără ea, nu mai eşti un Tot Întreg.

Şi rămâi acolo, în tine. Pentru ca să-ţi asculţi sufletul, ca să-i împlineşti visurile, da … nu se poate. Şi taci. Nu scapi niciun cuvânt. Pentru că aştepţi o minune, iar minuni… corect! Minuni nu există. Există Controvento!

Şi numai aşa. Lângă mine. Eu lângă mine… Eu împotriva mea.

Controvento! Eu mă prefac în apă ca să sting tot ce arde în mine şi mă fac brazdă ca să-mi acopăr arsurile, să le sufoc. Eu mă prefac în tăcere şi ascult pustietatea din mine. Şi mă mişc. Împreună cu mine. Împotriva vântului. Pentru că numai timpul ştie când se va sfârşi. Şi numai el poate “usca” pustietatea din mine despre care nu vorbesc pentru că să nu las vânătăi si mai multe, de la care se aprind arterele şi frige totul în jur. Arsurile… Lumea…. Totul e controvento! Şi nu ştii de ce… Nu ştiu de ce… Dar, în schimb, eu ştiu că foarte bine ţin minte.

***

Controvento!!!

Îmi place cuvântul.

Lasă un răspuns