Defragmentare.

(…) rânduri…

Era vreme tulbure. Închinam pahar după pahar… Venin maturat. De calitate superioară. Mă trezeam în fiecare zi altfel.

Azi – fluture. Mâine – fulger. Îmi scriam în agendă, seară de seară, ceea ce îmi doream să fiu când mă trezesc. Andrei îmi zicea că aşa trebuie. Că aşa e bine. Că aşa e de când lumea. Eu nu-l credeam şi lăsam săgeţile din mine să se întoarcă; cu tot cu bumerang.

Eram fulger.

Şi lumea nu ştia de asta.

După geam sau poate peste perete, sau poate dor în mintea mea – o femeie cocoşată

de copiii mulţi, pe care îi “ducea” în spate, detona frumos. Ah, tare frumos mai detona. Şi femeieşte. Numai că lirica ei îl împiedica pe Dumnezeu să mă liniştească. El îmi cânta.

Dumnezeu îmi cânta la pian.

p.s. fragment – parte din ceva pentru care de multe ori “am închinat” pahar după pahar. Nu-mi ieşea. Niciun cuvânt. De multă vrmee. De tare multă vreme. Şi spuneam oamenilor mei că e bine, că scriu, da nu scriam nimic. Pentru că aşa spurctă sunt eu. Dcă nu îmi iese un cuvânt – nu pot merge înainte. Azi am avut impresia că balconul meu s-a desprins de restul casei. Ce fericire!!! Totuşi, ce fericire e atunci când ies cuvintele din tine. Mulţumesc, Lumea Mea!!!

Lasă un răspuns