Până şi monumentele … citesc.

Zi aiurită.

Afară – urât. În suflet –  lutărie.

Spăl ceaşca care mai păstrează aroma cafelei şi ies. Constat că am fost prost inspirată. Afară – of.

Traversez şi o iau încet, spre librărie.

Intru. Lumea – nu-i.

Umblu bezmetică printre rafturi, răsfoiesc.

Mă sprijin de o coloană şi citesc vreo câteva pagini. Peste un sfert  de oră, mai intră cineva. Cere o carte; ceva ce poate duce în dar cuiva. Îmi scapă dialogul; sunt concentrată. Peste câteva minute, aud pe cineva urlând. Las cartea şi mă mişc spre alt raft. Vine şi ea. Caută nervoasă şi răscoleşte printre cărţi – unele din ele, scumpe. Le rasfoieşte. Le lasă aiurea. Simt că mi se ridică sângele la cap. Atinge o carte, cu geanta ei cu paieţele şi, ca popicele, cad toate. Mă aplec să o ajut, deşi simt că mă iau toţi dracii. Ea, mă ţinteşte cu ochii ei de ţâşpoacă (am vrut să spun oaie, dar nu vreau să stirbesc din personalitatea celei din urmă) şi îmi zice: „Ce e?! Ridică-le dacă aşa de mult te doare.” Maaaaaaama!!!! Îmi muşc buzele şi strâng pumnii şi, of, îmi vine să o apuc de pleată … Da nu. Asta şi-ar dori, cred. Ochii îi sunt mici, rotunzi, ca a unui şoarec.

Pun geanta jos şi adun cărţile. Se apropie şi librarul. Nu e supărată. Nu e furioasă. E tristă. Adunăm.

Tânăra, nu se lasă. Caută o scăriţă şi urcă ca să ajungă încă o carte. N-o să mă credeţi – cad toate. Două, în capul librarului. Mă iau năduşelile. Las totul şi mă aplec iar. Librarul … trist. Nu îi spune niciun cuvânt.

Tânăra, cu ţâfna-n nas. Mă priveşte cu aşa o expresie de parcă m-ar fi lichidat în acel moment. Eu, spăsită şi răbdătoare, îi cerşesc un zâmbet. Se mai întâmplă, îi spun.  Ea nu se dă. Îmi mai aruncă o privire în două cu otravă şi pufneşte ca o găină în care a dat altfel de ţîfnă, un fel cobie – boală în care găinile tot ţîfnesc ca şi cum ar vrea să-şi desfunde nasul. Îmi fac drum spre „psihologie”. Ea nu se lasă şi mă urmează. Îmi amintesc de ceea ce îmi spunea duhovnicul (da nu râdeţi) şi o întreb:

- Aţi avut o zi proastă?!

- … … … .

- Pentru cine e cartea?! Adică, cui vreţi s-o dăruiţi?

- (pufneşte) E greu să te pricepi?! Unui om.

- Poţi să îi iei ceva din ceea ce citeşti tu, de exemplu.

- Nu citesc.

- De ce?!

- Da ce, or să-mi facă monument dacă citesc?!

- Nu. Cred că nu.

S-a dus… Am luat câte ceva şi am ieşit. Voiam să mă aşez undeva. Simţeam un disconfort. Nicidecum nu înţelegeam ce e cu mine: mă enervase, mă întristase, mă enervase…. nu ştiu. Nişte emoţii diluate. Un soi de melancolie ce mărginea cu dezgust. Nu ştiu ce anume m-a scos din minţi la tipa aia. Nu ştiu.

p.s.  Azi citeam despre istoria sculpturilor de bronz şi am dat de monumente care …. “citesc”. Dacă ştiam, îi spuneam tipei pe care am întâlnit-o la librărie: Îţi fac şi monument. Numai citeşte!






2 comentarii la “Până şi monumentele … citesc.”

  1. Miryam Dobrovolschi spune:

    Dacă sincer înainte nici mie nu-mi plăcea să citesc, iubeam doar să răsfoiesc cărţile care aveau ilustraţii- ca un copil mic, ba mai erau cazuri cînd citeam doar cărţile cu ilustraţii, de bibliotecă sau librărie nici vorbă……..acum însă parcă am înviat, îmi place la nebunie cartea şi n-aş schimba-o pe nimic.

Lasă un răspuns