Şi le-am lăsat să mă aştepte … la răscruce

Am ieşit azi să caut o răscruce. O tot dibuiesc de săptămâni bune, o intersecţie, o ciocnire de drumuri, o îmbrăţişare de cărări. În Chişinău aveam vreo două pe care – în cei 13 ani de stat acolo – le îndrăgisem, dar nu au încăput la bagaje. Şi le-am lăsat să mă aştepte…

Până acum mai era cum era, da de câteva zile e ca şi cum aş avea o cădere de calciu - am nevoie de o răscruce şi gata – îmi lipseşte acut locul cela aglomerat, în care ajungi şi rămâi pentru câteva momente în “punctul zero”.

Ce-aş fi eu fără răscrucile mele?!

Ele nu mă stresează, nici măcar nu mă enervează aglomeraţia şi ciorovăiala lor – am descoperit că pot să mă opresc la trecerea pentru pietoni şi să rămân nemişcată pentru câteva minute – depăn în ghem gândurile, îmi reglez “setările din fabrică” şi, fericită că după un sfert de ceas s-a făcut pentru a nu ştiu câta oară verde semaforul, traversez.

La Chişinău, găsii interesantă, o răscruce din apropiere; era chiar sub casă – plicticoasă şi curată până la acces de alergie, ca o fată bătrână din South Yorkshire, care nicidecum nu întârzie să servească ceaiul la ore cuvenite, cu prăjituri cum scrie eticheta, cu pastramă rece şi cu vreun pastor intrat şi rămas, din politeţe. Răscrucea aia de lângă casa mea, îmi servea acceselor de copilărie şi răzvrătire lăuntrică. Iarna nu o observam, ba chiar o neglijam. Treceam pe lângă ea, de parcă ar fi fost un cuib de rândunică care rămase gol până în primăvară. Primăvara, se umplea de verdeaţă, dosea din faţa ochilor mei casele sluţite de “moda” actuală şi mă lasă să îmi valsez dorinţele ori de câte ori aveam ocazia.

Sezonul în care o “frecventam” des era vara şi toamna.

Obişnuiam să ies după miezul nopţii, cu mătura în mână, ca să potolesc praful şi să “mătur” uscăturile din viaţa mea, şi după ce făceam ordine în faţa casei şi nimiceam toate urmele “vieţii mondene”, mă apuca dansul… Serios. Uneori o mai intrigam cu câţiva paşi de dans: un-doi-trei… un-doi-trei… incredibil câtă energie îţi poate da o răscruce. Să nu vă fie frică de ele.

Ai putea să crezi că a dat damblaua în mine, dar nu. Sunt mai teafără decât oricând.

Pur şi simplu vreau să ştii că  în viaţa oricui apare o răscruce; aminteşte-ţi de câte ori ai plâns în telefon… “sunt la o răscruce de drumuri şi nu ştiu încotro s-o iau”. Ai încredere în ele, în răscrucile care îţi îmbrăţişează drumurile. Cum ar fi dacă nu ai şti că trebuie să iei o decizie, că trebuie să alegi un alt drum?!

Nu-ţi fie frică de alegere, de aglomeraţie şi gălăgie.

Orice rumoare, după o vreme, se stinge.

Îmi lipsesc răscrucile, răscrucile care m-au ales să fiu a lor.

Lasă un răspuns