Da unde să mă duc din mine?!

Nu-mi “colorasem” demult sufletul; vopseaua era scorojită şi aspră la pipăit, pe alocuri căzută, şi nu era bine să o las aşa. Ploile aduc cu ele şi rugină, iar vântul şi nemirele năruie totul în calea lor. Aşa că m-am apucat de lucru.

Am răsfoit cărţi de specialitate, am căutat “designeri”, am cerut sfat inimii – şi am ales.

O culoare caldă – ca cenuşa unei frunze – ce arde stânjenită de condiţia ei, în ultimele priviri de adio ale soarelui. O culoare ca … senzaţia de fericire, ce te face să “căpiezi”. Parcă aş fi vrut să aibă şi ceva din culoarea olivei, că tare mi-i dragă, dar cea mai importantă condiţie era să fie caldă.

Şi-mi ieşi.

Era ca o dimineaţă de toamnă târzie – splendidă…  caldă, cu ceaţă, un pic de promoroacă şi … stare de confort.

Da nu -mi fu de-ajuns. Mă “purta” şi nu aveam astâmpăr.

Îi lipsea o notă de melancolie, un pic din paloare obrazului de ducesă, de pe medalionul pe care-l cumpărasem din Luxembourg.

Şi de ce nu m-am oprit la timp?! De ce nu m-a oprit cineva…?! Ah… şi ce nobleţe de galben i-am adăugat; acel galben singuratic care îţi zdrenţuieşte sufletul şi-l coboară, acel galben care te lasă fără cuvinte de frumos ce e şi pe care-l diluăm de cele mai multe ori cu lacrimi prea multe, acel galben pe care îl purtăm întotdeauna cu noi când ne simţim singuri. Periculoasă nuanţă. Scăpasem numai un strop. Şi a fost prea mult. Orice-aş fi făcut – răzbătea.

*** ***

Şi ai venit tu; de unde te luaseşi pe capul şi în sufletul meu “îngălbenit” – numai Dumnezeu ştie.

Te-am urmărit o vreme, apoi ca orice femeie, ţi-am făcut loc în inima mea: ţi-am eliberat “sertare”, am făcut loc în “dulapurile” dosite, ca să te simţi în siguranţă, dar nu te mulţumea nimic. Nu-ţi plăcea culoarea “casei” mele. Parcă te lua strechea când intrai în ea. Şi ţi-am spus atunci: am fost multă vreme singură, de asta e stinsă.

Zâmbeai…

Ţi-am mai spus că nu ştiu cu ce să o acopăr; o răzmoaie vremea şi gata. Răzbate singurătatea prin “galben”. Nu-mi iese de nicio culoare: nici pe baza de apă, nici pe bază de ulei. Nici cu roşu, nici cu alb. Singurătea are o culoare al naibii de “calitativă”.

Zâmbeai; fermecător şi … încrezut, de parcă păstrai un secret pe care nu aveai de gând să-l împarţi cu nimeni. Du-te din “casă” pentru câteva zile, mi-ai zis, aeriseşte-te, şi lasă-mă să-ţi decorez … singurătatea. Mă bucurasem, dar parcă tot voiam să te întreb…

Da unde să mă duc … din mine?!

Zâmbeai. Şi parcă vedeam că nu vom îmbătrâni niciodată, că vom întineri cu fiecare Crăciun şi, vom avea un NOI.

*** ***

Şi plecat… Am plecat din mine şi mi-am lăsat sufletul pe mâna ta. Când a fost să mă întorc, nu am mai ştiut unde tre să bat. Mă pierdusem. Parcă eram după amnezie. M-ai luat de mână şi m-ai condus prin toate culuarele, mi-ai deschis toate obloanele, mi-ai arătat toate secretele, dar nu ştiam unde sunt. Găsii un loc multicolor, dar nu avea nimic din frumuseţea şi vraja caleidoscopului – era pestriţ şi otrăvitor, era rece şi străin. Te rugasem să amplifici culoarea, să îi dai plinătate, să-i dublezi profunzimea şi tu, … ce ai făcut?! Sufletul meu era o arenă de circ.

*** ***

Dimineaţa era mohorâtă şi acoperită de “şalul” gros al unor nori. Nu-mi era uşor să te ascult; ştiam că te văd ultima oară. Până şi cafeaua era prea amară ca să îmi dea putere să vă citesc mişcările (ale tale şi ale “şalului” întins pe cer) care mă ameninţau.

În spatele uşii de vis, pe care mi-o boiseşi într-un oranj de bufon, îmi ofereai cea mai crudă surpriză – un cer gol, ultraviolet.  Străin, la naiba, nu-ţi pare?! Spre seară – cerul roşu. Îşi lăsă “şalul”, dar tot străin rămase.

Deschisei geamul şi … un sărut vândut, înainte să se fi lăsat prins, se încurcă fără speranţă printre dantela draperiilor.

*** ***

p.s. Fără sens… şi-un sărut – din păcate – vândut.

Un comentariu la “Da unde să mă duc din mine?!”

  1. Ploiosul spune:

    Singuratic cu tine am fost…
    Îmbãtat de-al nedragostei chin,
    uite, încã mã ţin
    fãrã rost…

Lasă un răspuns