Linii, noduri, umbre …

M-am trezit cu o dorință nebună de a scrie pentru tine. Poate te-am visat şi nu-mi amintesc, sau poate ai venit să-mi umpli gândurile cum ai făcut-o de atâtea ori în ultimii ani.

Am ieşit din casă grăbită după un dejun frugal, nerăbdătoare să ajung la „peretele nostru” şi care astăzi stă plecat pe o coastră.

Îţi mai aminteşti de el?! Mergeam de atâtea ori ca să îl sprijinim împreună… şi ne promiteam, că aşa vom face şi unul cu altul. Apoi, ne dezgoleam picioarele şi le bălăbăneam de-asupra apei acelui râu de munte: ne lăsam în grija şi puterea ei uimitoare de a lua totul: temerile noastre, visurile noastre … vieţile noastre.

Şi iată-mă aici, de astă dată singură, însoţită de memorie. Şi tu eşti în jurul meu, în florile care mă ascund, în hohotul râului, în norii care mă cunosc … în inima mea. Astăzi apa mi-a lacrimile şi aşa, cuminţi şi muritoare, alunecau duse de curenţii apei spre mare, până au ajuns să se piardă pentru totdeauna într-un infinit albastru. Plângeam cu sughiţuri şi mă enervau doi tineri care treceau prin preajmă, dar am fost salvată de sunetul ritmic al unei bărci ruginite ce umplu tăcerea sinistră în care mă prăbuşisem.

Şoaptele şi gândurile mele îşi aşteptau ecoul, semn că nu sunt singure în lumea asta, dar zădarnic.

Singure… Singure… Singure…

În căutarea centrului inimii tale mă gândeam des la tine. Îmi veneai pe paginile caietelor, între rândurile cărţilor, pe foaia pe care desenam în acuarelă şi cărbune. Şi de fiecare dată când citeam, scriam şi respiram prin tine, mă găseai – cu o forţă incredibilă – ca şi cum ar fi explodat literele şi munţii, şi drumurile, şi orizonturile.

Uneori tăcerile tale îmi păreau grăitoare, alteori îmi părea că dispare armura pe care ai instalat-o între tine şi lume – greşeam.

Neatins. Neatins. Neatins.

Ultima dată când am sprijinit împreună „peretele nostru”, mi-ai arătat un copac în floare şi mi-ai cerut să-l văd… Ţi-am spus atunci că îmi place, dar nu te-a aranjat răspunsul meu. Mi-ai cerut să îl văd cu inima.

Astăzi e … înflorit. Şi îl văd. Cu inima. Şi dacă inima ta este văzătoare, poţi să-l vezi şi tu prin inima mea, prin inima ta, prin ochii îndrăgostiţi ai inimilor noastre singure.

Mie şi azi mi-i greu să înţeleg cum puteau ochii tăi să vadă, iar inima … inima, înaptă să simtă ceea ce era  ne-mai-trăit.

Ai schimbat schiţă după schiţă, ai şters literă cu literă, ai pus umbră peste umbră ca să umbrim toată dragostea noastră. Linii, noduri, umbre şi tăcere.

Tu m-ai învăţat că visele trebuiesc ascultate.

Şi dacă am avut în viaţă un vis…

Acest a fost, ….. tu.

2 comentarii la “Linii, noduri, umbre …”

  1. Joseanu Arcadie spune:

    Пропасть миров…
    Пропасть времён…
    Но, радость и горе здесь, где свет,
    здесь, где любовь строит дворцы,
    здесь, где я,
    и где была ты
    со мной.
    Здесь, где реки
    …… куда-то льют воды,
    Здесь, где уроды
    …… ржут мне в лицо!
    Здесь, где горы
    … гордо на небе
    …….рисуют узоры
    ……….льдами,
    Где я
    .. глазами
    ….. ищу тебя…
    Горы на небе
    ….. узоры – льдами…
    Я – глазами…
    Слезами
    …. слезами
    …….. слезами…

Lasă un răspuns