Octavele emoţiilor mele…

Îmi plac ploile…

Ele sunt pe primul loc. Îmi plac ploile dezlanţuite, despletite şi … dorite. Îmi plac ploile pentru că ele aduc furtuni ca să “dea cu ele de pământ”.

Îmi plac ploile pentru că gălăgia ei sparge tăcerea durerii şi smulge din intensitatea ei, făcând-o să cedeze. Îmi plac ploile pentru că udă “focuri” şi stinge ochi. Îmi plac ploile pentru că sunt ale mele. Cred că am fost şi ploaie odată.

Îmi plac afinele…

Mai mult îmi place numele lor italienesc: “mirtilli”. Aici nu am multe descrieri. Îmi place gustul lor dulce-acrişor şi culoarea violacee, sau poate mai mult albastră-brumărie. Îmi place mult să le privesc. Cand am vreme şi pofta nu mă “zgândără”, le aşez cuminţi pe masă şi îmi aşez capul pe umărul trainic al ei, astfel încât să le pot vedea în “3D” ;) . Pot sta lungă vreme aşa. Au ele ceva ce pe mine mă electrocutează.

Îmi plac cărţile vechi…

Poate mai mult mirosul lor şi … conţinutul. În ceea ce le priveşte, am un tabiet aparte. Nu îmi place să le admir, îmi place să le miros. Să le răsfoiesc, să caut însemnări şi să … nu le arăt nimănui. Îmi place cuminţenia lor şi tăcerile lor cu subânţeles. Îmi plac cărţile vechi pentru că sunt înţelepte şi vii, sunt “umblate” prin mâini multe şi scanate de multe minţi. Cu ele călătorec Înapoi. Acolo e mai bine.

Îmi plac locurile singuratice…

Acolo mă aşez “în faţa mea” şi recapitulez, dar despre asta, nu mai spun nimic. Tre să fiu doar faţă în faţă. Cu mine.

Îmi plac drumurile pietruite, caldarâmurile…

Pentru nobleţea lor şi pentru discreţia lor; pentru puterea lor de a urma dricul ce se îndreaptă “într-acolo” şi pentru viteza lor cu care ne duc prin viaţă. Îmi plac drumurile pietruite pentru că ele ne imprimă paşii şi au o memorie a urmelor; a celor bune şi a celor mârşave. Îmi plac drumurile pietruite. Apa poate duce cu ea memoria celor pe care vrem să-i uităm şi, … pentru că piatra e singura care se spală cu atâta înverşunare şi se şlefuieşte după fiecare “rateu”.

(va continua…)

Lasă un răspuns