Scrisori ce nu te mai lasă să scrii.

februarie, 201

YouTube previzualizare imagini

Mă trezise răcoarea dimineţii… şi stropii de ploaie. Îi alungasem o vreme din sufletul meu. Îmi răceau amintirile şi stricau cărările din mine, da … nici nu îmi plăcea senzaţia pe care mi-o lăsau după ce se “usca” înăuntru.

Nici acum nu puteam să îmi amintesc ce mă deranjase atât de mult în vorbele. Aveau un soi de încredere care distruge pe cel căruia îi vorbeşte.

Luni bune trecuseră de atunci, dar când mă gândeam că ar fi bine să intru să scriu ceva, îmi venea un fel de vertij, o senzaţie neplăcută de rău şi de amar.

Mă simţeam un copil, sau mai bine zis un cotei de mahala ce nu vrea să ia pâinea din mâna celui care dăduse în el cu piciorul.

Trăiam emoţii stranii. Îmi părea că atât cât citesc şi răscitesc de sute de ori acel mesaj, nu reuşesc să mă gândesc cât de mult dor cuvintele lui. Nu am citit la nesfârşit … am închis scrisoarea şi am rămas tâmpă, cu ochii sticliţi şi însetaţi de apă, dar neputincioşi…. ca bătrânii. Nu le aveam. Anume pentru că îmi spălasem sufletul înainte de a-i vorbi.

Voiam o explicaţie, un sfat, o putere de a mă ajuta să merg înainte. Zădarnic. Nu a fost. Şi am închis.

… … … …

01.06.2013 – Siofoc, Ungaria

Mă trezise ploaia. Eram singură, pe autostradă, undeva în zona lacului Balaton.  N-avea cum să conduc multă vreme – era trecut de miezul nopţii –  aşa că am “apucat” a treia bandă şi am inclus “Amma Mi” de Emma.

Cântam cu ea, în timp ce mâinile căutau  cu disperare prin hărţile gps-ului ce trona în față un loc de parcare, o benzinărie … un motel.

Îmi venea somnul,  …. bată-l norocul de somn. Altădată, mă rugam de el să vină măcar o dată în 48 de ore. Acum bătea cu îndârjire, la uşa amintirilor mele şi ochii, fără să-mi ceară sfatul, îi dădură drumul să intre. Era acea stare în care înţelegeam că nu mai am multă vreme: trebuie urgent să opresc motorul şi să îmi aiu câteva ore de somn. În sfârşit, maşinăria asta ce îmi tot arăta drumul în ultimele 2 luni, dădu și de locul în care urma să “îngrop” bandajele – Siofoc.

Nu-mi place locul, mi-am zis, şi nici Balaton-ul… nu mi-i drag deloc. Altă locaţie… Hai, te rog!

Peste 102 km, încă un loc sigur – Budapesta. Hai… că e bine. Mi-am “ordonat” răbdare şi am luat de la capăt albumul Emmei Marrone pe care tocmai îl cumparasem din Trieste. Aproape de Budapesta, nu am mai rezistat şi nici nu am mai căutat locuri de “alint”.

Unde am văzut primul loc de parcare, acolo am tras. Şi … am adormit.


Mă trezise din somn răcoarea şi stropii reci ce îmi ciocăneau în geam. Ceasul arăta 4.07 … Hai că e bine… Ies, mă “încâlcesc” un pic, iau o cafea tare şi fiebinte şi … la drum. Abia pe la ora 8.00 …. când mă apropiam de Oradea, mi-am dat seama că ceva nu era în regulă: aveam senzaţia de parcă ceva uitasem, sau îmi doream ceva şi nu făcusem…

Am înţeles spre seara…

Îngropasem în noaptea trecută bandajele, şi sacul cu medicamente de uns răni… şi tot. Tot! Tot!

Emma… mulţumesc.

Siofoc… mereu îmi vei fi drag. Data viitoare opresc acolo.

Lasă un răspuns