Trei stele suportabile…

Padova. Orăşelul ăsta mi-i drag. Şi sunt legată de el cu multe noduri.

Am venit în Padova în ianuarie, 2012. Era tare frig, dar parcă şi nu ştiu cum neînţeles de cald. Şi tare omenesc (totuşi … foarte puţin cer plămânii ca să se vindece), apoi, am revenit peste o lună … şi ea îmi cădea pur si simplu în cap. Îmi plăceau nopţile în care nu aveam răspunsuri, să port cu ea dialoguri, să negociem perioade de linişti şi de nelinişti; despre toate vorbeam. Îmi ieşeau destul de bine; păcat că a durat puţin (ca tot ce e bun).

Începutul primăverii m-a găsit tot aici, numai că timpul nu era în aceeaşi echipă cu “lebăda, ştiuca şi racul”

Am pierdut 2 săptămâni, suficient, ca să ajung să îmi îmbuib capul cu tot felul de prostii şi să îmi fac atâtea procese de conştiinţă, încât am ajuns să nu ştiu dacă respir după regulile clanului, daca tre să stau “drepti”, sau să mai fac vreo figură. A fost jenant şi “înduioşător”, deopotrivă. Ştii, momentul cela,  când vrei să îţi dai una în bot şi să-ţi admiri faţa în oglindă, întrebându-te: “Mai vrei echipă?! Mai vrei să construeşti?! Mai vrei ca totul să fie cu multă transparenţă şi fără minciuni… ” si blablabla… La stupidităţi de cartier, nu mă mai opresc.

A fost aiurea.

Şi uite, în această toamnă, am mai fost odată în Padova. Cu Ovdiu, am sărbătorit ai lui 17 ani.  A fost frumos … şi stresant.

A fost ca şi cum  SIS-ul ar fi fost după mine. Îmi era frică să păşesc, să respir, să calc ca să nu mă doară. După acea călătorie tomnatică nu am crezut că

voi mai dori, în timpul apropiat, să revin. Numai că propunerea alor mei de a călători cu maşina şi în componenţă deplină, m-a convins. Aşa ca suntem aici.

Ne-am cazat la Martan Hotel (www.hotelmaritan.it)

Drăguţ. 3 stele suportabile ;) care mai cad din când în când: vii de la cumpărături şi nu e nimeni  ca să-ţi deschidă parcarea.

Dar, ceea ce voiam să vă spun e ca mi-a trecut suprarea. Gunoiul din cap – aruncat, din cale – măturat, în viaţă  - aer!

M-am plimbat cu atâta plăcere ieri dimineaţă prin ploaie, deşi durerea de cap îmi şfâşia tâmplele şi nu găseam nimic în preajmă

să semene a farmacie. Am făcut cam 10 km prin Venezia, pentru a câta oară. E la fel… şi e alta.

Am vazut ieri ceea ce nu am văzut niciodată în ultimele mele vacanţe singuratice: dragoste şi lipsa stresului continuu şi dispoziţii proaste zilnice…

A fost ca şi cum aş fi venit prima oară …. am să vă spun curând mai multe despre cum e să păşeşti mai sigur prin viaţă.

Lasă un răspuns