Oftalmologie

A fost odată ca niciodată un urs. Mic, urât şi scump. Nu ştiu de unde-l aveam, dar ştiu că a trăit fericit, în copilăria mea, până la adânci bătrâneţi.

Avea doi năsturei în loc de ochi şi când pierdu unul, bunica îl prinse, în grabă mare, la loc.

Doar că nu era chiar cel pe care îl pierdu; avea altă culoare. În plus, era mult mai mare; de la o manta soldăţească. De un gri adânc, sau poate era un verde mai topit de vreme – nu ştiu – şi aşa, cu ochiul ăla bulbucat, mă privea şi mă asculta cu maaare atenţie. A fost primul meu confident. Prima mea prietenă, da din respect, am să spun că a fost primul meu prieten – că tot de sex masculin era. Urs, nu?! (cum “cântă” gramatica, un urs – doi urşi) Îi spuneam ce mă voi face când cresc mare şi multe-multe-multe. Azi ţintim – la cafele – atâţia ochi, gesticulăm cu înflăcărare şi eleganţă, cerem atenţie, căutăm să “pătrundem” dincoloooo, da nu… Nu vedem şi nu suntem văzuţi. Pustii şi stinsi… ochii care ne privesc. Seci. Ca nişte pluguri ce ară pământ ars. Brazda iese adâncă, da tot stearpă.

Poate avem nevoie de … nasturi?!

2 comentarii la “Oftalmologie”

  1. Ploiosul spune:

    OCHII SECI
    sunt gloanţe oarbe-mpinse-n zare
    de o mare disperare,
    de iubirile nepline,
    de suspine…
    Sunt amalgam de negre stări,
    de primăveri în aşteptări,
    de muguri sărutaţi de ger,
    de dragi fiinţe duse-n cer… …………………………… …………………………… ………………………….
    …eşti supt de ochii ceea seci…
    Te temi că nu o să-i învii…
    Te temi că-n ei o să te-neci…
    ……………………………
    …în preatriste melodii
    din pustii…

Lasă un răspuns