Sper să dansezi prin ploaia care ne-a cunoscut. Măcar în vis…

Îmi amintesc că te invitam. Şi nu-ţi plăcea. Da am văzut atâtea filme în care oamenii ceea stranii mâncau hamburgeri… şi dansau în ploaie…. Eu, când sufăr, vreau ploaie, sau ninsoare, sau să plec undeva, sau să îmi iau o carte bună… sau să îmi schimb casa. Azi nu vreau nimic. Vreau să dansez. Pe nisip… şi să mă înjure apa mării. Ca la uşa cortului. O las. Vreau şi eu odată în viaţă sacrificii pentru un dans pe nisip. Vreau o nebunie şi corăbii… şi catarge şi vise. Şi pahare sparte… şi atâtea câte am citit în cărţi; că doar nu degeaba mi-am pierdut vederea şi mi-am înmulţit ridurile în jurul acestor vise. Pentru că să râzi, să dansezi, să te mişti prin viaţă şi să simţi asta, cu adevărat, ai nevoie de ea. De viaţă. Nu de o simulare a ei.
Îmi era aşa de aiurea într-o zi şi Ovidiu, fiul meu, cel mare şi mic, şi unicul, mi-a propus un film.
Eram sigură că va fi o prostie, iar ca să fiu delicată cu psihologii care vor intra pe aici (dacă vor intra) am să spun “prostioară”. Da, la început aşa mi-a părut. După vreo 15 minute, Ovidiu, văzând că eu nu fac altceva decât să comentez stupid, mi-a zis: “Eu l-am văzut de 6 ori. Şi am plâns…”. Am tăcut. Şi am privit până la capăt, până la plâns…. El acum doarme şi nu am curaj să-i trezesc zulufii, dar când se trezeşte, îl întreb cum se numea….
p.s. Azi, vreau să dansez pe un nisip fierbinte. Până la plâns. Ascultaţi-vă copiii. Nu fiţi aşa de tonţi ca mine. De obicei, ei spun lucruri deştepte, numai că un pic codificate.

Lasă un răspuns