Ziua mamei…


La început nu avea telefon şi ne scriam scrisori: ea ma ruga să mă întorc, ,eu o rugam să nu mă înnebunescă. Şi aşa îmi era greu.

În copilărie voiam să fiu frumoasă ca mama, dar slabă şi cu unghiile lungi ca ale tatei.

Mă alinta mai multel, dar “îmi tăcea” prostiile mama. Azi am ajuns acasă; eram fericită. Totul mergea strună…. şi am întrebat-o: mam… cu ce să te ajut?! Cu salata, zice… Atât a fost… Mi-am luat ceapa, mărarul şi cuţitul şi voiam să mă tai tare-tare… să mă doară cumplit. Să înţeleg că s-a întâmplat; am crescut. Mama mea e atât de mică, atât de miiiiică şi firavă şi pitică…. şi atât are nevoie de mine, încât mi-am spus: asta a fata mea. Până acum asta a fost meseria ei…. să mă aştepte. Acum, meseria mea e să nu am aer de iubire – pentru fiecare aprobare, fiecare înţelegere, fiecare zi în care nu am sunat-o pentru că eram la coafor, sau unghiile erau ude… Pentru fiecare fel de bunătate pe care mi-l făcea şi mă aştepta ca un pisic, cu ochii ţintiţi spre mine: “îţi place?!”. Mam…. tu vei fi fetiţa mea şi eu am să îţi aduc într-o zi cu soră-mea două păpuşi. Şi vor semăna cu tine…. Mam…. te rog, culcă-te. Măcar azi. Spăl eu tot.

p.s. Ce credeţi …. copilul ăsta ascultă….

Un comentariu la “Ziua mamei…”

  1. Stela spune:

    Da, mamele noastre, scumpele noastre mame devin mici copile… Asa o vad si eu pe mama mea acum. As vrea s-o alint cum o face ea ades… dar nu-mi iese, am alte preocupari decit cea de a o rasplati pentru atita daruire, iubire, rabdare, vesnica asteptare…

Lasă un răspuns