Încă un EDITO sau cum să mai aştepţi o toamnă…

Recunosc, sunt “restanţiera” acestei toamne: frumoase, roşcate, sigure … singure şi mă întreb … De ce toamnele întotdeauna sunt sigure pe ele?!
Nu mi-a răspuns… Nu am răspuns.
De ce insistăm asupra somnului dulce al dimineţii, iritat de deşteptătorul
punctual şi de ce “dăm” cu capul în uşi grele, ferecate, de nedeschis?! De ce lăsăm să ne rămână semne de la întâlnirea cu unii oameni ca şi cum ar fi foarte “însemnaţi” pentru noi şi îi lăsăm pe alţii să plece, fără regrete. De ce nu găsim, de multe ori, uşile de care avem atâta nevoie şi aşteptăm să ni se deschisă altele străine; confundăm “adrese”, înşelăm aşteptări şi ne ducem prea departe.
Nu am răspuns. Toamna nu mi-a răspuns…
Sunt restanţiera acestei toamne şi îmi zic, a câta oară, că ar trebui să mă opresc; poate o văd. Poate mă opresc să înţeleg că toamna e iubire, iar iubirea mea e toamnă şi toamna nu va muri niciodată, aşa cum iubirile adevărate nu mor. Aşa e?!
Nu am răspuns. Nu mi-a răspuns…
Încet cu încetul pune stăpânire pe tot: pe drum, pe suflet, pe noi şi ne trezim că râdem tomnatic pentru că omul nu e toamnă. Omul nu revine ca ea… Omul intră în toamna lui într-un fel şi iese altfel. Aşa că primiţi toamnă, dar întârziaţi-o în suflete. Citiţi-ne printre rânduri şi prinndeţi umbra lor. Adunaţi frunzele ca şi cum aţi face, în clasa întâi cuvinte: cântec, înţelepciune, răspuns şi secret, îndoială şi sacrificiu, pitici, fotografii şi amintiri. Toamna asta o ascultăm în “Acord”-uri majore şi pline de speranţă. Odată intraţi în cursa ei, haideţi să-i numărăm zilele. La urma urmelor nu mai durează ea o veşnicie pentru cei care nu prea o plac. Purtătorul de cuvânt al timpului ne spune că i-au rămas zile puţine şi de asta: trăiţi-o! Nu fiţi restanţierii unei toamne atât de frumoase… Lucrurile certe sunt sustinute de dovada existentei lor. Aşa că, apropie-te de geam şi priveşte… E atât de frumoasă…
Nu am răspuns. Toamna nu mi-a răspuns…

Lasă un răspuns