Fără pansamente sterile. Să se prindă pe viu…

Azi am descoperit la farmacie comprese gata: un fel de şerveţele din tifon (de cea mai înaltă calitate, cum spunea farmacista cu coc în vîrful frunţii). M-a întrebat grijulie cîte i-ar trebui copilului meu şi i-am răspuns împăciuitoare, dar cred că mai mult apatică: pentru o săptămînă.

„Mai luaţi, ajută! O să vă trebuiască!” Am răspuns tăios fără să las loc de replică: Nu! Ajung!

Îmi ajung:

- comprese răbdătoare diluate în “soluţia fiziologică” a lacrimilor mamei mele şi a copiilor mei nenăscuţi din „la ce ne mai trebuie”.

Ajung:

- atîţia plasturi care acoperă dureroasele „Nu sunt gata! Nu acum… unde? Ce am?”

Ajung:

- atîtea tampoane sterile care drenează rănile ce mai-mai au ajuns să îmi paralizeze sufletul.

- atîtea pansamente ce ascund răni apărute în urma nu-ştiu-cîtor-”viruşi” şi nu-mai-ştiu-cîtor-trădări.

Of, la naiba, cît au mai durut…

Nu ştiu cum s-a întîmplat, dar de fiecare dată cînd trebuia să fac cîte o incizie ca să nu fac “sepsis” sentimental, se găsea cineva prin apropiere cu bisturiul gata ascuţit, cu tot cu „asistentă” care îşi aştepta chirurgul.

Ajunge, domnişoară, ajunge! Vreau un bisturiu. Pentru orice eventualitate, dar nu mai vreau bandaje, pansamente şi tampoane sterile.

Bisturiuri pentru cei care vor să îmi dreneze sufletul. Să tai şi eu în carne vie; poate înţelege că doare.

Ajunge:

Doare, dar vom trăi.

Fără pansamente.

Să se prindă pe viu!!!!!!!

Lasă un răspuns