Cioburi colorate …

…Era de porţelan. Suflet fragil şi naiv.

Teribilissimă fiinţă…

Aşa şi nu a învăţat să-şi pună ipsos peste cele mai de preţ lucruri ca să rămînă ele nemişcate.

Să rămînă intacte, neştirbite, neatinse …

Nu credea prea mult în casetele de la bancă (prea des au dus-o de nas), aşa că îşi păstra sufletul  … înăuntru, acolo unde nu ar fi ajuns fiecare.

Totuşi ajungea cîte unul … şi, culmea, voia să-şi bea ceaiul anume din ceaşca de porţelan al acelui suflet ca şi cum ascuns.

Nu respira niciodată larg în preajma iubirii. Lăsa celuilalt mai mult aer, poate prea mult.

Nu sufoca. Avea raţiile ei de oxigen; rare şi de proastă calitate, din alea scontate care şi-au trăit şi perioada de rodaj şi cea de exploatare. Şi nu respira …

Nu respira în preajma ei ca să-i ajungă aer. Stătea cuminte, o frumoasă păpuşă de porţelan cu ochi de sticla. Sticlă de Murano în loc de ochi. Se născuse pe o ploaie aiurită de toamă tîrzie, sau poate un început murdar şi ploios de iarnă. Cînta romanţios, detonînd un pic pe caldarîm, şi îşi găsea numaidecît o băltoacă ca să îşi terfelească emoţiile.

Şi predispunea la vise ce se arătau atunci atît de vii şi adevărate, încît nici o putere lumească nu ar fi spart acest suflet de porţelan al păpusii.

… … …

Cănta Lara Fabian a ei „Lettre” şi cădeam pe jos-uri, pe caldarîm-uri.

Genunchi zdreliţi , gustul sîngelui cald în gură (remediu bun contra „stării de nu-mai-pot”) şi un suflet gajat, fără termen de scadenţă.

Ce pot să-mi doresc mai mult decît atît?!

Toamne, Doamnă, toamne…. sau poate o cădere de toamne tămăduitoare. Un cappucino grande pe Via Nazionale la Roma şi … şi … toamnă lungă, cu ploi ciobăneşti şi vînt care ţi se aciuează în oase, dar care nu te face să te simţi abandonat în centul Universului Lui.

Eh, dacă nu ştiţi ce înseamnă toamna pentru mine înseamnă că nu ştiţi nimic despre mine.

Doamne, toamnă, doamne .. ca să rămîn. Numai ea poate să mă apuce de şchircă şi să mă după la adăpost ca pe un motan căruia nu i s-au deschis ochii …

Doamne, toamnă, doamne…. 3 zile la Roma şi încă vreo trei ca să ajung la toţi prietenii să-i salut, să le spun că m-am întors şi că nu îi mai las niciodată. Îţi mulţumesc pentru ea.

Mi-a adus prima zi de toamnă anume ceea ce aşteptam şi ceea ce îmi doream cu sete. Pierdere. Totală. Cădere liberă într-un hău care cu siguranţă are preţul tare ridicat la chirie, dar nu am ce face, tre să îmi iau şi eu gazdă pe o vreme aici ca să nu ajung să-mi alimentez puzzle-ul spulberat al viselor mele de copil încrezător la cantina socială a urii.

Scumpa mea, ai sosit. Hai, plouă-mă mâine. Te rog.

p.s. Şi păpuşa?! Chiar şi Murano … e doar sticlă. Mă asculta … şi îi erau ochii de sticlă.

Un comentariu la “Cioburi colorate …”

  1. Natalia spune:

    Lasa toamna sa te ploua cu ganduri senine si multe, dar foarte multe flori de toamna!!!

Lasă un răspuns