Am lipsit …

Pe bunelul meu, Xenofont, l-am pierdut în 83. Eram copil; purtam o bluziţă cu mîneci vărgate ca a lui “kot Matroskin” şi eram fericită că chiulesc de la şcoală, eh, copilărie, ea întotdeauna trăieşte cu alţi receptori o durere. Nu cred că am simţit durerea mamei care la 30 de ani rămînea fără părintele ei. Spuneam, aveam o bucurie idioată în mine că nu merg la şcoală, da nu una de nesimţire, ci mai degrabă de inconştienţă … mai ales că o săptămînă mai devreme o pierdusem pe naşa părinţilor mei, nana Liusea, o femeie extraordinar de bună, uscăţivă şi înaltă care se stinse foarte devreme, la 41 de ani: “zob, asta a avut”, şuierau muierile alea grase şi îmbrăcare care mai de care ce veneau la priveghi doar ca să vadă cum îi este în casa cea mare.

Puţine îmi amintesc despre ea…

Cîteva imagini şterse, adăpostite la umbra anilor, prăfuite de uitări, dureri şi treceri neimportante pe lîngă fiinţe şi lucruri şi evenimente lipsite şi ele, cu desăvîrşire, de cea mai mică însemnătate…

Bunelul se stinse şi el, devreme. Împlinise 61 de ani. Era un bărbat frumos. Grec adevărat. Înalt, cu păr bogat şi frunte descoperită, înţeleaptă. Avea mîinile harnice şi ochii fugiţi la cald. Mi-i dor de el. Am multe să povestesc. Mi-au rămas multe episoade: cum ne-a făcut uşa de la beci şi ne-a adus-o cu motocicleta de la Teleneşti. Îmi mai amintesc cum îl alinta pe fratele meu – tare-i mai era drag – şi îmi amintesc de o zaharniţă, extrem de frumoasă; de fapt, fusese altădată o cutie de ceai chinezesc pe care o adusese sora mamei Raisea (aşa îi spunea mîca Leana). Ceaiul se terminase … şi uite aşa ajunse să fie umplută mereu cu cubuleţe de zahăr; pentru bunelul Xenofint era sfîntă cutia aia. Îmi mai amintesc de dulapul ăla vechi, îngropat în pămînt pe timpul războiului şi dezgropat cînd se retrăgea frontul… (aşa ne povesteau). Îmi amintesc de lingura aia de aur, adusă de bunica Palaghia şi bunelul Filip (străbuneii mei) din mlaştinile Mongoliei… într-acolo au fost ridicaţi în 53 şi acolo au stat pînă în 57.

Ei nu au cum să plece. Eu îi ţin minte…

Şi … hazlia întîmplare de la înmormîntarea bunelului Xenofont. A avut 5 fete şi 2 băieţi; toţi aveau familiile lor şi copii şi clar, eram toţi acolo. Era şi fratele meu care, pe atunci, avea 4 anişori. Toată lumea era într-o durere greu de descriu. Abia acum, la maturitate, realizez ce se întîmpla acolo. Bunica Ileana, dădea indicaţii:

- Plapuma, lui Ovidiu al Mariei… Masa, lui Artur… Pomul vieţii, Aurică, dă-l Liliei tale… şi la un moment dat … Ovidiu (mezinul), fratele meu se duse la mîca, o trase de fustă şi-i zise atît de jalnic …. “Mîcă-i, da mie ce-mi dai?!”

….. ştiţi, ca la Minulescu, în “Romanţă policromă”

/ Dă-mi Spleen-ul călătorilor pe apă,
Dă-mi spectrul verde-al zilelor de-apoi,
Dă-mi gravitatea morţilor spre groapă
Şi comicul funebrului convoi./

….

Anii au trecut, durerile s-au cicatrizat, pierderile s-au înmulţit, şi iar … îndelungate perioade de convalescenţă …. şi uite că atunci cînd a plecat bunica (mîca Ileana), într-o zi în care căpiam de frig, am trăit pe viu o durere care nu mai semăna cu cea din 83. La căpătîiul bunicii, (perfect conştientă că aşa e viaţa … şi că s-a îndurat Dumnezeu să “o strîngă”), am zărit-o pe mama.

Era mică, adusa din spate şi delira de durere. Sfîşietoare experienţă. În acel moment nu o jeleam atît pe bunica mea, ci mi se rupea inima pentru mama mea care a rămas fără mamă. Nu cred că în cuvinte pot să-ţi spun cît de adînc a intrat cuţitul acela în inima mea. Mi-am pierdut glasul. Voiam să o iau pe mama în braţe şi să-i spun că niciodată nu am să o las singură. Da, durerile cresc în intesitate şi îşi fac culcuş adînc în inima omului matur care vede altfel, trăieşte altfel şi simte altfel …

Dar astăzi nu despre dureri am vrut să povestesc. Am vrut să spun că nu am luat de la bunica mea nicio pomană; după înmormîntare am mers la locul în care se păstrau albumele cu fotografii şi mi-am luat doar cîteva poze, or, nu aveam numai eu dreptul la ele. Nu am nimic mai scump. Le-am înrămat pe toate. Unele din ele, cred că au stat la “Moldeco” aproape 4 ani… Nici nu ştiu cum Stela Moldovanu nu m-a scuipat în tot timpul ăsta, dar cred că ştia că am “înrămat” o mulţime de vieţi şi amintiri, sau poate ştie că am să mai vin … Am un perete întreg de neamuri, acasă. Pling pe scară atunci cînd mă rănesc vorbele sau faptele celor pe care-i iubesc sau la care ţin. Acolo îi ţin, de-a lungul scării: bunelul Filip, ridicat în 53, străbunica Pelaghia (numele ei îl poartă şi mama mea), ridicată şi ea, tot atunci, bunelul Xenofont care a stat lungă vreme ascuns prin păpuşoaie, mîca Ileana …. nanu Pechea (aşa îi spuneam noi), iar la bucătărie o ţin pe mîca Maruşca (sora bunicii), dar tot “mîca” am apucat să-i spun. Da, şi o mai ţin pe sora mamei mele, nana Eugenia care din fericire mă sună atunci cînd ştie că sunt la mama (tare nesimţită mai sunt; ar trebui să dau telefon mult mai des)

Astea două ))), mîca Maruşca şi nana Eugenia mi-au “mîncat” sănătatea: una m-a învăţat să iubesc tîmpeşte curăţenia, confortul în casă şi să lupt cu dinţii pentru familia mea (şi o pup atunci cînd mi-i dor de ea şi nu-mi reuşeşte în familie, cînd simt că nu mai sunt lăsată să fiu eu ….), iar cealaltă,  nana Jenea … ))) şi acum îşi dă trotoarele cu var… şi noi rîdem de ea, da …. m-a învăţat să fiu încăpăţînată şi să zic duşmanilor (cu accentul pe “u” că nu mor caii cînd  vor lupii şi că cea mea cruntă răzbunare e să trăieşti frumos şi calitativ). Tot ea m-a învăţat să mut de 1000 de ori un scaun din loc pînă cînd îi găsesc locul ideal, să creez acel confort de care nu am să pot să mă despart şi să stau numai lîngă omul pe care-l iubesc, oricît de rău intenţionaţi nu ar fi cei din jur – nimic nu poate face rău unei iubiri, doar neiubirea.

Hai că m-am abătut, dar am avut învăţători buni …. Şi ce voiam să spun de fapt?!

De la bunica Maruşca tot o fotografie am luat. Cea cu trei colturi rupte. Pe ea o iubesc. Pe ea o preţuiesc. Pe verso scrie: Azi, Dinuşca a împlinit 3 anişori. Cînd mi-i dor, deschid fotografia şi mai citesc odată. Acolo, în spatele acelei fotografii, s-a aciuat copilăria mea.

Şi de asta, mă doare … Mă doare cumplit ceea ce se sparge, se rupe, nu se preţuieşte. Dacă ar fi să o iau din loc şi să mă duc în lume, mi-aş lua băiatul, omul drag şi fotografiile. Ele sunt viaţa mea, amintirile mele trăiesc în ele. Nuimic mai scump decît strămoşii care mă privesc de pe pozele alea rupte, mici, neclare … nimic mai scump decît istoria lor, poveştile lor, vieţile lor şi darul pe care mi l-au oferit pe gratis, numele, pentru care eu nu am făcut absolut nimic. Un nume despre care eu pot spune cu certitudine şi mîndrie: m-am născut într-o familie de oameni gospodari: mama, se trage din greci, tata din poleci, iar eu … sunt copilul şi nepoata unor oameni gospodari. Mai mult nu e nevoie să povestesc. Celelalte poveşti care mă fac să căpiez de fericire sunt ale familiei noastre. Cînd mi-i dor de ele, dezrămez vreo fotografie şi …. mă întorc în trecut unde eram mulţi şi extrem de fericiţi.

De asta, dacă mi-ar spune cineva că nu merit sau nu e locul meu undeva sau lîngă cineva, ar însemna să calce toate generaţiile familiilor Frunză, Lupaşco, Racu, Zaporojan şi Botnaru în picioare. Vă rog, nu faceţi acest lucru. Eu ştiu cine sunt şi ştiu din cine mă trag. Pe mine m-au învăţat părinţii mei să ridic capul, nu şi nasul.

Paranteză: Sunt departe, dar îmi veni dorul de oameni cu minte multă (la modul cel mai serios) ca să evit degradarea, anume din ăştia îmi trebuiesc. Aşadar, departe de ţară, îmi veni să citesc ceva şi bineînţeles am intrat pe două bloguri deştepte şi am rămas interzisă. O să vă las să citiţi ceea ce am citit eu şi după asta revin cu amintirile mele ca să înţelegeţi cît de mult mă doare şi pe mine, deşi sunt o venetică în oraşul în care copilăreşte maturitatea mea. Da, sunt o venetică, dar ştiu mult mai mult despre istoria acestui oraş. Pot să fiu ghid turistic şi pot povesti tot ce ştiu şi ce nu ştiu … Fiecare colţ de stradă, fiecare casă care a scris istorie înseamnă exact ceea ce înseamnă mama, tata şi tot ce cu adevărat are valoare pentru mine. Da, vreau să înjur, dar nu pot că mai dau oameni dragi pe aici şi mă tem să nu-i las cu gura căscată, dar cred că aş putea să înjur exact ca un “taxist cu 25 de ani de staj…”. Măsa-n…. cum spune un suflet scump … uite aşa se schimbă lucrurile. Lasă că vă ajunge şi pe voi … vremurile “ghipscarton-ului, termopan-elor şi a ….”. Chiar mi-i hrenovo de la ştirea asta, da tare… Cum dracu, oameni buni, cum dracu??!

p.s. M-am dezlănţuit… pentru că a dracului mă doare; atunci cînd nu se preţuiesc iubirile adevărate, cînd nu se preţuiesc dinastiile de ţărani, mult mai înţelepţi decît “mulţi nobili” cu gramote cumpărate pe nu ştiu unde şi mă mai dor cei 7 ani de-acasă care nu-mi permit să spun lucrurilor pe nume.

p.s.s Eu ştiu, cît am să pot şi cît am să fiu, am să lupt pentru familia mea, pentru valorile ei şi pentru valorile care mă fac să mă simt un om al acestui oraş. Da, sunt venetică, dar mă doare orice petec de pămînt şi aş murui orice edificiu, aş propti cu spatele orice cladire care încurcă creşterii bussines-ului atîtor brute.

… da, sunt molie, îmi plac vechiturile şi îmi restartez creierul citind despre ce a fost şi văzind ce a fost: nu mă împingeţi la degradare.

Un comentariu la “Am lipsit …”

  1. Daniela spune:

    Indiana, cind ,,te citesc,, ma pierd, ma fac mica, mica, uit cum ma cheama, este din cauza admiratiei…esti nemaipomenita!!!bravo, bravo, bravo!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!:*:*:*:*:*

Lasă un răspuns