Nu mă forţa …

Nu mi-e somn …

Scot piciorul de sub plapuma alba-albă şi testez răsăritul soarelui. Cum va fi ziua, întreb şi eu de parcă nu aş şti răspunsul. Mă acomodez de nevoie cu dispoziţia “celei” ce tocmai a venit şi simt că şi a mea va fi la fel. Ce-ar fi să mi se aducă cafeaua în pat şi să aburească; să simt boabele bine prăjite, să sorbesc din ea ca şi cum aş număra fiecare bob în parte şi să nu trebuiască să fac efort, să gîndesc … să-mi amintesc.

Ies peste vreun sfert de ceas…

Mă las purtată de mulţime şi nu ştiu încotro vreau să merg de vreme ce mă las dusă. Trec pe lîngă multe măşti supărate pe viaţă, mutilate de ranchiună şi mi-i frică să mai rămîn între ele. Simt, ştiu … sunt mult prea puternice. Mult prea puternice pentru mine.

Anulez comanda… îi zic chelnerului să-mi aducă o cafea şi un zîmbet. Nu înţelege. Se urăşte la mine şi acum nu ştiu dacă mai vreau o cafea posacă.

… De ce?

Nu mi-i dragă întrebarea asta … De cîte ori mi-a fost adresată a trebuit să dau un răspuns, dar niciodată nu mi s-a dat un răspuns atunci cînd am adresat-o. Nu mă forţa … (ştii tu la ce mă gîndesc)

Lasă un răspuns