Nimeni nu mă cheamă …. acolo, sus….

Azi e ziua lui Ovidiu.

Fratele meu. Ar fi făcut 32.

M-ar fi pus să strîng mîinile încrucişate la piept şi m-ar fi scuturat tare-tare ca să mi se îndrepte spatele. Mi-ar fi ciufulit părul, sau i-aş fi împletit cosiţe unui înger de-al lui…

M-ar fi sunat Zina şi i-aş fi spus că n-ar fi rău să ia avionul şi să vină în ţară pentru că mama îşi aşteaptă nepoţii.

Aş fi măsurat pantofii cumnatei sau i-aş fi lăudat parfumul (pentru că mereu Ovidiu mi le alegea, eu eram “bască” la ales….). L-am fi bîrfit că a prins la burtă sau că e gelos pe colegii de clasă a fiicei lui; ar fi făcut focul tata şi ar fi rîs Ovidiu “cel mic, de 1.78″ de Ovidiu “cel bătrîn, de 1,90″.

S-ar fi luat la învîrtit pe bara pe care scutură tata covoarele şi am fi curăţit cu soră-mea şi cu “scumpa Lui”  peşte, iar mama ar fi ciondănit băieţii pentru că nu-i dovedeşte cu clatitele. Am fi stat la masă şi mi-ar fi zis fratele meu: “Mai, hodineşte-te….!” (aşa zicea cînd vedea că se termină carnea în farfuria lui; creştea şi îi părea că nu se mai satură ;) ). Ne-am fi uitat în oglindă să vedem cine e mai înalt şi cine-i mai cu riduri …

Ne-am fi spus poveşti şi mi-ar fi zis că iar ţin cu cumnată-mea (pentru că aşa îmi zicea şi cînd o iubea pe Tatiana, colega lui, cea mai frumoasă fată din şcoală).

Am fi făcut atîtea lucruri, dar azi, … nu e nici soare, nici iubita lui, nici cumnata mea, nici invitaţia n-o găsesc în poştă.

Astăzi o să ofteze tata şi cel mai greu, o să plîngă mama: “Băiatul mamei, fata mamei… Duţu mamei, flacăul mamei…” şi o îi tremure lui Ovidaş barba ca atunci cînd era mic-mic şi o să o cuprindă pe mama, apoi, nu o să mai ştie cum să ne cuprindă pe amîndouă (şi mie mi-i dor!!!) … şi o să vină Otilia, îngerul meu, şi o să mă strîngă în braţe şi o să plîngă ca aseară, mut şi adînc, şi o să-mi zică: “Scumpa, eu am să ajung acolo unde vrei tu să mă vezi şi am să te chem la mine… O să te ţin aproape şi nimănui nu o să te dau!”

Dumnezeule, îmi părea că dacă am să înşir literele aici, o să-mi fie mai uşor, o să doară mai puţin şi o să mă opresc mai repede.

Cine a spus că vremea vindecă tot?!

Ăla care a spus, nu a fost om.

Vremea te învaţă să trăieşti cu durerea, dar nu vindecă.

… … … …

Îmi spunea azi un om drag că pleacă să-şi vadă fratele; departe pleacă.

“Aş vrea şi eu”, am vrut să-i zic, dar nu am reuşit.

“Zi-i şi fratelui tău să-ţi facă chemare. E mai aproape, nu?!”

…………. am să mă duc. Odată.

Acum rămîn să-l plîng şi să-mi fie dor.

P. S. Ambasadele vize pentru doruri nu deschid.

3 comentarii la “Nimeni nu mă cheamă …. acolo, sus….”

  1. viorica spune:

    Nu prea stiu ce se spune in asemenea cazuri si totusi…
    Dumnezeu sa-l odihneasca in pace
    El continua sa traiasca prin voi, in inimile voastre si a tuturor celor care l-au cunoscut…

  2. Stela spune:

    Dumnezeu sa-l odihneasca …

  3. oly spune:

    …eu plang din nou…, si nu gasesc nici un cuvant care sa-si aiba locul pe aici; dintre toti pictorii Durerii, tu stii sa-i faci portretul cel mai bine…eu plang si te imbratisez.

Lasă un răspuns