Mai întreabă-mă uneori ce fac …

(în fiecare zi aruncam cîteva cuvinte, dar nicidecum nu-mi ieşea “pasienţa”). Azi am revenit la ciorne şi le dau voie să trăiască pentru că trăiesc şi eu; de ce să le mutilez primăverile?!

Nu simt cînd vine, nu observ cînd pleacă. Ea trece pe sub picioarele mele, eu o caut în altă parte: printre “bondarii” de pe foaie, printre punctele pe care mama, fără să-mi dau seama, mi le preface în virgule (prea multe virgule, mam’), printre semnele de întrebare pe care mi le lasă pe obraz copilul meu înainte de somn, printre … nu, semnul “strigării” nu mi-a fost drag niciodată.  Mai bine punct.

…..

Calc primăvara în picioare … şi scriu. Iar cînd unghiile mele, tăiate scurt de cînd mă ţin minte, nu mai au niciun strop de cerneală, îmi promit, laş, să scriu altădată. Azi, mâine… ieri. Invariabil, ajung să mă mint zilnic.

….

Gîndurile – curajoase; creierul – ud, ochii – închişi. Ca un copil, ciuntesc cuvinte din nerăbdarea de a le spune, mutilez amintiri, din neputinţa de a le retrăi şi îmi promit, laş, să scriu. Altădată.

Răbdătoare şi ordonate, moţăind în cuvinte, mi se odihnesc gîndurile; Nu-mi chinuiţi mintea şi să nu-mi mai fleşcăiţi emoţiile, scrie pe “pagina” lor de pe Facebook.

Hître mai sunt uneori, hulpile. Sub dictarea mută a inimii, scriu ceea ce simt şi numai atunci cînd simt. Altfel, scrisul e o nesimţire.

Astă-noapte mi-au venit în vis “Cei unsprezece cocori”. Ai înţeles bine, am visat povestea lui Andersen. Cuvînt cu cuvînt… Spre dimineaţă, veni şi Zîna Morgana şi se făcea că îi ceream voie să locuiesc în palatul ei de ceaţă. Ştie cineva să despuieze himerele nopţii?! Să citească visele/visurile (cum e mai bine, la dracu, ca m-am zăpăcit) sau nedormirile?!

….

Cocorii se întorc în mine, iar eu, eu … îmi calc primăverile în picioare.

Lasă un răspuns