Ciornele nelinistii mele…

… nu gasisem cuvinte. Cautam ca o nebuna, prin toate culcusirile inimii mele, pe la toti vecinii sufletului meu. Oriunde stiam eu ca voi gasi… si nu am gasit. Ascultam cea mai frumoasa si ametitoare muzica, aveam in plamini cel mai curat aer, macinam intre dinti un baton de scortisoara ca sa-mi treaca durerea de cap … si nimic.

-      Ochi! Ochi! Ca un blestem, ca o mintuire, ca o intrare in biserica lumii intregi, auzeam aceste cuvinte zi si noapte si nu puteam sa ma linistesc. Aveam ochi, dar nu privea nimeni in ei. Urlam, ranita … si nu auzea nimeni, sau le era frica … sau imi era frica mie sa ma aud…

Nu gasisem cuvinte, eu, cea care parca mereu le aveam intre degete.. Nu gaseam cuvinte! Deschideam pagina cu pagina si inchideam zilnic ciorne… neterminate, neastimparate. Ciornele nelinistii mele. Citeam din ceea ce scriau fetele care mi-s dragi si voiam sa le las comentarii, sa le rog sa nu scrie ceea ce vreau eu sa scriu. Citeam si plecam, cu coada-ntre vine, ca o hoata. Si le numea hoate! Hoatelor! Imi luati cuvintele! Ma lasati fara cuvinte si nu stiti ca fara elee u in general raman orfana. Eu am nevoie de ele si de hrana pe care o iau in asa fel.  Nu e vorba, mi s-a intimplat si mie sa citesc cuvinte pe care parca le mai citisem, le simtisem chiar si imi erau dragi pentru ca … am trait si eu emotii frumoase, asemanatoare celor pe care le buchiseam. Dar, atunci cind esti coplesit de prea multa frumusete si prea multa tristete, atunci…. Unde fug cuvintele?!

Poti oare sa ceri unor cuvinte fidelitate si dragoste vesnica??!! Si cum sa-i spui ca nu le mai iubesti si nu le mai vrei? Cum sa le spui ca nu le mai recunosti si ca odata “iubesc” inseamna altceva decit ceea ce inseamna acum??!!

Cum sa spui asa ca sa nu le ranesti?!

Am gasit cuvinte frumoase pentru cei pe care i-am intervievat, am gasit singuratice metafore pentru lucruri ce nu au meritat, dar am crezut. (Degeaba!)

Am ajuns sa ma complac in situatia de fatuca care se pricepe oleaca la scris si… cind am ajuns sa am nevoie de cuvinte simple, spuse aiurea, asa cum respiri, rostite in fata, am pierdut. Am pierdut in fata ciornelor. Incepute…. Clar, neterminate.

Si am nevoie de curaj si de demoni multi ca sa recunosc si sa rostesc ceea ce am ajuns sa recunosc. Sunt atit de dornica sa spun ceea ce stiu ca nu am sa spun niciodata. Sunt atit de dorita de cuvinte curate, adevarate se seci, incarcate de OCHI!!!! Si nimic mai mult. (… da nu-s!)

Vesnic te-as urma pe-acest pamant
Departarea mi-ar parea usoara…
De iubire-ntaia oara cant
La scandal renunt intaia oara…

5 comentarii la “Ciornele nelinistii mele…”

  1. andreea spune:

    In sfirsit…!mi se facuse atit de dor de mine,sa ma regasesc in tine!Scrie mai des!Bafta!pup!

  2. Vio spune:

    Banuiesc ca e vorba de cartea ta.

    Anunta-ne! Doamne ajuta!

  3. Tania spune:

    Salut, Indiana! Ti-am cautat blogul dupa ce te-am vazut si auzit la emisiunea Natei Albot. am citit deocamdata putin, dar deja mi-a placut! N-am stiut ca ai fost profesoara de romana! suntem colege, chiar daca si foste:)))) Pina la noi intilniri virtuale vreau sa te intreb ceva: tare-tare imi place culoarea parului tau de acum. Sunt si eu in cautare si ti-as fi recunoscatoare daca mi-ai spune cu ce si unde te-ai vopsit. multumesc si mult succes!
    p.s. Cind apare cartea Indianei?

    • Indiana spune:

      Draga Tatiana. Multumesc mult de tot pentru ca m-ai cautat si ai intrat aici. Da, in capul meu acum e numai scrisul. Am o perioada productiva… :) )))) acum. Te rog sa ma intri, asa ca sa simt ca esti. Asta conteaza pentru mine. Mult. Cit despre culoare. Merg de 8 ani, batuti pe muchie la salonul “Favorit” de la Stefan cel Mare, vis-a-vis de M’Donalds. Acolo, il cauti pe Vitalie si ii ceri sa te vopseasca ca pe Indiana… (hihi). Tot el o sa-ti povesteasca cum ma tineu cu dintii ca sa nu-mi tund bretonul si cit de greu imi este sa imi cresc din nou parul, dar….. muncesc in directia asta. Tre sa recunosc ca si mie mi-i draga culoarea asta… :) e un fel de caramel si aluna de padure… :)

Lasă un răspuns