Cucoană, auzi cucoană…

A fost… Nu-i… Acum un an … acum un an … repet obsesiv, dar, de fapt, îmi vine să zic: acum mulţi-mulţi ani… într-o seară de la începutul lui iunie, cu puţin timp înainte să adorm, intră în viaţa mea ca să răstoarne orice regulă, ca să şteargă orice urmă de raţiune … Viaţa!

O altă viaţă veni în viaţa mea, cu bagaj puţin, ca şi cum ar fi vrut încă o dată să-mi confirme prezenţa ei episodică.

Nu m-a întrebat dacă vreau să rămînă.

A rămas pur şi simplu…

Uneori cuminte, alteori zbuciumată, a reuşit să răscolească tot sufletul meu şi să-l pună în saramură. De cele mai dese ori, obosită, îşi trecea degetele prin viaţa mea, ca şi cum nu aş fi fost vie. Îşi mai clătea ochii  în apele repezii ale ploilor zbuciumate, apoi totul revenea la normal.Iar cînd o luau dracii, îmi scutura puterea, asemenea vîntului sau copiilor ce scurură merele văratine … 

iar eu … eu mă prăpădeam.

De ce aşa se întîmplă, cucoană?! De ce, viaţă, ai intrat în viaţa mea?! Te-am căutat eu?! Te-am rugat eu să rămîi…

Du-te cucoană. Du-te!

2 comentarii la “Cucoană, auzi cucoană…”

Lasă un răspuns