Umblu prin toamnă iar prin mine trec atîtea suflete…

Ador perioada asta.  Am vorbit de atîtea ori despre ea… E atît de învechit subiectul, încît nici nu mai știu dacă am cuvinte pentru a le nenoroci între cîteva rînduri ce oricum se vor pierde între frunze multe.
Umblu prin toamna asta din casă în casă, sa aduc bucurie, dar simt că „un cineva„ dă tîrcoale casei mele. 
Vrea  să o spulbere…
Umblu prin toamnă și simt că e o alta, că nu-mi vine bine, nu mi se potrivește fasonul… nu mai știu cum să zic.  
E alta toamna pe care o văd; grăbită, vorbalniță și străină. Dacă o chem - nu-mi răspunde, îi caut privirea, se preface că nu mă recunoaște.
Sau poate  mă recunoaște, dar nu-i mai sunt la fel de dragă.  
Mi se face trist nu știu cum și parcă oleacă frig…. Mă învelesc în aburii ce ies din pamînturi și mă încălzesc de la flacăra unui opaiț aprins la o fereastră ce nu-mi aparține…
Umblu prin toamna asta ca printr-un supermarket și simt miros de gutui: proaspete, grele, frumoase, ce-și trăiesc scurta viață, de obraz galben, pălit … după geamuri îmbrățișate de draperii brodate gobelen cu trandafiri mici.
Eu umblu prin toamnă, iar prin mine trec atîtea suflete… Unele se încălzesc și se duc mai departe, altele caută să vadă dacă mai am pe stoc și iubire… unele pur și simplu se ascund de ploaie și toamnă. Rămîn în mine, la iernat, ca în țările calde.
Eu umblu prin toamna asta, iar e lîngă mine trec atîtea suflete care se încălzesc, în mașini, ce opresc smerite la semafoare .
Semafoarele astea…. Ființe plictisite și lipsite de noroc …
Umblu prin toamna asta și, cînd decid să plec din ea, mă întreabă în sfîrșit… de ce caut neapărat la ea căldură…   
Umblu prin toamnă și vreau să o opresc. Să mai stea. Să-mi dea căldură… să-mi ia în chirie sufletul și să se folosească de el.
Am impresia că nu-mi mai trebuiește, că îmi ajunge rațiunea care se încălzește de la aburii comodității, a rutinei,a nesimțirii sau a impotenței de a mai schimba ceva.
Tot aud că suntem victimele sistemuli infect, al politicienilor care-și fac interesele… Eu una încă nu am simțit pe spatele meu nici o greutate. Simt doar că ne prostim pe an ce trece… și suntem victimele intereselor și a familiilor fără nici o valoare și fără nici un Dumnezeu, fără istorie și fără viitor.
Suntem victimele grijilor, a lașității și a ordinarului, a banalului și a ocupațiilor cretine.  
Umblu prin toamna asta și vreau să strig: eu nu sunt depășită de situație. Eu pot. Pot să mă rup. Pot să găsesc căldură acolo unde nimeni nu știe drumul; acolo, trăiește în mine o toamnă adevărată. Numai a mea. Pe ea nu o împart cu nmeni.
Umblu prin toamnă și caut să-i vorbesc. …

6 comentarii la “Umblu prin toamnă iar prin mine trec atîtea suflete…”

  1. un cineva spune:

    imi place cum ne-ai aruncat in frunze.
    Frunzele eu le compar cu niste vulpisoare. Cu femeeustele implinite si smechere, dragute si duse de vint.

  2. Nicoleta spune:

    Profund, poetic, enigmatic … Toamna din tine seamănă cu toamna din mine .

  3. Viorica Oleinic spune:

    ,,am cuvinte pentru a le nenoroci între cîteva rînduri ce oricum se vor pierde între frunze multe”
    Pentru că un articol pe blog rste efemer, pentru că plînge după tine o editură. Mă enervezi cu atîta sensibilitate în spunere, cu atîta talent în ,,expunere”, cu atîta profunzime în ,,compunere” şi cu atîta modestie în ,,impunere”. Gata, cu prima oportunitate te predau. Te predau elevilor de liceu, pentru că îmi permite cirriculumul, pentru că am convingerea că ,, le-aş da” literatură veritabilă, pentru că mă sensibilizezi şi demersul meu ar fi sincer, deci, convingător, pentu că asta meriţi. Hai, supără-te!

    • Indiana spune:

      Viorica, imi mai scrii asa un mesaj aici si am sa urlu ca lupul in noapte: de … câtă toamnă am adunat în mine, de câtă ceaţă şi dor, şi … ştii tu mai bine. Îţi mulţumesc din suflet pentru aerul de aici.
      Nu ştiu de unde ştii că mă voi supăra, dar o ştii bine. ))) Ştii tu, ce ştii.

  4. Viorica Oleinic spune:

    ,,este”; ,,pentru” Dixi.

Lasă un răspuns