Vreau lumina lămpii mele…


Vreau să se stingă lumina. Să nu citesc prostii. Să nu am baterie la telefon, să nu am fier de călcat şi, din acest motiv, să-mi pun pantaloni de trening, să nu am acces la informaţie, să stau aşa, aiurea, şi să corţăiesc un morcov sau un măr, fără să le ghilotinez în storcător.

Vremea fuge ca nebuna, de parcă a dat nas în nas cu o stafie. Poate stafia asta sunt eu?! Poate nu-i sunt dragă?!

Caut în colbul, călcat în picioare, al drumului o amintire şi o trec printre degete; ca pe vremuri. Nu erau telefoane mobile, deadline-uri, facebook-uri, dar şi aşa, ne adunam în drum ca la FlashMob, numai că rămâneam până târziu, toţi copiii mahalalei, povestind fel de fel de plamatii.

Probabil aveam intuiţie, de pe-atunci, şi cum auzeam vreo “snoavă” mai gogonată, adunam câte un pumn de colb din jurul sandalelor şi mă jucam “de-a clepsidra”. Nu că aş fi avut reacţie alergică de la minciuni, nu. Le spuneam şi eu, din mers, dar mă plictiseau.

Era frumos colbul drumului şi-mi desenam viitorul în el, şi ne încălzea atât de “părinteşte” tălpile…

Nu înjuram de mamă-tată-politică. Nu ne “trimeteam” pe englezeşte şi italieneşte. Straniu, nici măcar emblematicul “на три буквы” nu venea seara cu noi. Alergam ca nebunii, răscoleam râpa, învăţam pe ascuns să dansăm un fel de “sheikh”(habar nu am cum se scrie).

Vremea zboară ca nebuna…

… şi făceam pariuri despre când se coc şorcovii, dădeam cu zarul să vedem cine urcă, primul, în copacul lelei Paraschiva şi, nu ştiu cum, mai de fiecare dată când mă ajungea rândul la “înfruptat”, o rupeau din loc toţi “fapţii” şi rămâneam în trei: eu, lelea Paraschiva şi “coasa”, un fel de  ”strument” tare sofisticat, greu de explicat acum, după aproape 30 de ani. O prajină, cu o nebunie la capăt care ajuta gospodarii să cureţe copacii de omizi, sau alte “locuitoare”.

…. eh, şi când mă apuca lelea Paraschiva de hălăţelul meu, cusut dintr-o rochie de-a mamei, şi mă trecea gardul, ajungeam direct în faţa Procurorului. Da cu “procurorul”, nu te pui. De ruşinea lelei Paraschiva, mă lua mama la boscorodit … că nu aveam ce lua de jos. Zgripţuroaica se ducea cătinel, mulţumită. După vreo câţiva paşi, întorcea capul numaidecât, şi-i zicea mamei, cu lene: “Las-o, Panaghiţă. Toţi dracii au fugit, da ea nu a reuşit să se coboare din copac, că era în vârf, tocmai în cuibul cocostârcului, Panaghiţă…. Auzi?! Las-o”.

Şi-i răspundea mama cu evlavie, de îmi vine să mă cotilesc acum de râs, de parcă vorbea cu preoteasa: “I-auzi, lele Paraschivă, de-amu şi în cuibul cocostârcilor să ajungă, Doamne, da cum de nu te-o luat să te ducă în ţările calde; să mai tragă ruşine şi cocostârcii cu tine, că au oamenii noroc de copii cuminţi, şi se mîndresc cu ei, şi unde-i pui, acolo stau… da tu?! Drac împieliţat, nu fată.”

… da eu – nu – nu mă ostoiam. Cum scăpam din mâinile mamei, duuusă eram. Mă aşezam pe malul râpii şi îmi promiteam că am să mă mărit cu d’Artanian şi, o să-i scoată ochii lelei Paraschiva – să nu mai vadă că sunt în agudul ei. (Cum nu îmi seca Dumnezeu limba, nu ştiu)

Vremea zboară ca nebuna…

Se lăsa noaptea. Ne despărţeam cu greu, abia când simţeam că ne urmăreşte câte-o umbră de-a mamei sau de-a tatălui, sau a nanului ce venea cu tot cu bici; umbre ce se căţărau, parcă, pe fântână (veneau după apă). Şi eram furioasă că numai de mine nu se îndurau părinţii să mă mai lase. Ceilalţi copii puteau să stea până la miezul nopţii.

Ceea ce mă face acum să zâmbesc, e “apelul” care se făcea târziu, când mama aşeza masa sub nuc, ca să fie răcoare.

… şi auzeai….

“Aurică!? Auuuurică!! Treci acasă acatistu cui te are, că te ia pomana lu ….” (nici acum nu înţeleg ce avea acatistu cu pomana şi ce ar fi trebuit să mai urmeze :) )

Şi se topea mahalaua…

“Maricică!? mai răcnea nana Liza ca şi cum Maricica ar fi fost la un metru, da nu în capătul celălalt de râpă… Treci Maricică că vine tat-tu după tine!”

Amuş! Iaca vin! Chiar amu! răspunea Maricica, pederost. Iar eu, eu eram profund revoltată că eu nu sunt în drum, că nu mă pot juca “de-a bandiţii şi miliţionerii”….. eh.

Visam să cresc mare.

După mâncare ne duceam în vale, la bunei. Bunica cocea porumb pe vatră, iar bunelu’, revenea cu istorii de pe război. Povestea frumos şi straşnic; mă zgribuleam lângă mama. Tata îi dădea mamei ghionturi, conspirativ, şi îl lua pe tătuca la descusut. Mama asculta cu atenţie şi seriozitate prefăcută, iar când tuşea bunelul, ea chicotea pe ascuns, că o făcea tata să râdă şi, doar bunica nu mai rezista. I-o tăia după o vreme, râzînd de el într-un fel anume, zgârcit, în colţul gurii: “Of, taci. Mă rog, taci, că îngheaţă ugerul vacii de atâtea minciuni. Tu ai fost, măi, la război?! Tu, care te sperii de umbra ta şi mă trimiţi pe mine să văd cine bate la uşă?! Tu ai fost, măi, la război?!” Se supăra bunelul; îşi lua “cuşma” de cârlan (dacă înţeleg eu cum putea el pe timp de vară să poarte căciulă de cârlan), arunca un “ptiu… de unde te-ai luat pe capul meu”.. şi se ducea la culcare.

Vremea zboară ca nebuna…

Şi de ce am pornit eu istoriile astea… a, da! Lampa…

Îmi plăceau serile când ploua şi se stingea lumina. Momentele astea le ura mama pentru că aveam frigiderul vechi şi se dezgheţa, înainte să se fi stins lumina, ;) se enerva tata, că venea obosit, şi ar fi vrut să stea întins la televizor – da eu căpiam de plăcere. Mama aducea de la bunica o lampă de gaz (dacă se ducea tata, bunica nu i-o dădea, pentru că mereu spărgea sticla sau strica roticica aia, îţi aminteşti?! care reglează fitilul sau flacăra). Parcă văd şi simt mirosul de gaz de avion, pe care ni-l aducea Delea (moşul meu Andrei). Mama controla de este gaz, potrivea fitilul ăla alb, ştergea cu un ziar sticla şi o aprindea. Apoi o punea pe masă, ca să se vadă în toată casa, iar eu îmi găseam loc, anume, lîngă ea. Şi puneam “boticul” pe mâini şi îmi realizam visurile, uitîndu-mă la sarabanda aia, inteminabilă, a flăcărilor. Câte poveşti mi-am spus eu atunci, cîte lucruri se petreceau în mintea mea, câte gânduri îmi veneau. Se certau ele între ele (gândurile) cum se certau şi limbile de foc ale lămpii.

Azi mi-i dor de copilăria mea care-şi “odihneşte” visurile sub o cruce nevăzută, a vremii ce nu mai stă în loc.

Vremea fuge ca nebuna…

p.s. Aveam 5 ani.

14 comentarii la “Vreau lumina lămpii mele…”

  1. marry-xica.star spune:

    stau si ma intreb de multe ori dece nu scrieti o carte? chiar foarte interesanta copilarie…

    • curcudus spune:

      alio! se vede ca nu ati prea citit carti… de exemplu amintiri din copilarii…
      toti noi am avut o copilarie minunata, caci asa e copilaria: minunata. cu mici exceptii desigur, a al casa de copii, parinti betivi sau alte acidente…

      • Indiana spune:

        Da, Curcudus… asa este. Nimic mai curat si adevarat ca Fiecare Copilarie in Parte… Niciuna nu a fost mai frumoasa ca a mea, la fel cum a mea NICIODATA nu va fi asa de Adevarata si Frumoasa ca a ta. Cum a spus Paler.. niciodata nu-ti simti mai acut virsta, sau trecerea timpului…. decit acolo unde ai copilarit. Si despre vremile pe care le-am trait, ai inteles exact. Au fost vremi pe care multi nu le vor mai trai, vremi cind copiii aveau parinti si parintii nu uitau ca au copii, cind dincolo de usa, cind veneam de la scoala, simteam miros de friptura sau cartofi prajiti…. si era asa de cald si bine… si nu-mi puneam intrebari… si nu-mi trimiteau parintii bani prin western… si vorbeam cite-n luna si stele….. si rasfoiam atlass-ul lumii si nu-mi venea sa cred ca asa ceva exista… si de sarbatori…. toata lumea era prinsa, si cozonacul se numea “invirtita”, nu panetone.. (desi e taaare bun si asta), si numaram cite salate rusesti mai am de taiat pina ma marit… si totul era… tare adevarat nu stiu cum… si altfel, nici nu-mi inchipuiam. Si mama cu tata… se inchideau la bucatarie, daca aveau ceva de discutat…. si nu ne permiteau sa auzim… ca “asta si-o lasat nevasta pentru aia…” si vacantele erau pentru a creste, nu pentru a vinde la Kazanski’ vokzal…. . Acum, traim…. vremile din “Ciuleandra”, cind singele nu stiu cum nu mai e la fel de curat, si familia nu mai inseamna acelasi lucru, si viata e doar….. masa-n’tr-un loc de ea… Nu mai stiu ce inseamna. Iata la ce ma refeream. Si nu sunt scriitor, sunt doar un “fir de iarba” crescut frumos. “Colb” cu amintiri adevarate, nu citite in carti sau vazute in filme. Multumesc. Tie, Adevaratului. :)

      • marry-xica.star spune:

        Alio? Auzi, Curcudus, nu esti la telefon! Stai linictit ca am citit si “Amintiri din copilarie” ale lui Creanga, dar eu am avut in vedere ca Indiana ar putea scrie o carte ptk e o foarte buna scritoare,, imi place cum povesteste si isi impartaseste amintirile cu noi…

  2. altcersenin spune:

    mdaa, vremea trece… si asa m-ai dus cu gndurioe departe la a mea copilarie care are multe tangente cu ce ai povestit… nustiu daca mi-i dor anume de copilarie, dar cu siguranta mi-e dor de timpul cand totul, inca avea sa fie…

  3. sophia spune:

    multumesc pentru “amintiri”;)…
    ai un talent extraordinar de a scri,te citesc cu mare placere

  4. eko spune:

    Si mie mi-e dor de timpurile cind se stingea lumina in satele Moldovei, erau singurile momente cind mama, ma lasa sa ma alint de ea ca o pisica. Incurajata intunericul luminat doar de o luminarea de pe masa, ii spuneam prostioare multe si marunte, dar atit de importante pentru mine, si ea ma asculta ,ma mingia… ca da, era intuneric si nu era prinsa cu treburile gospodariei :)

    • curcudus spune:

      alio2! eu cred ca indiana vorbea despre altfel de “lumina stinsa”. in general de inexistenta ei, a mabilelor, a internetului si alte bunataturi ale civilizatiei…
      eu cred si zic ca toate aceste bunataturi ne transforma in robi si noi robi suntem sistemului creat… civilizatia este o cale gresita… Avatar forever, pentru cei care ma inteleg ce vor sa zic. iou, cikirap, cikirap
      natura a creat totul ideal si ne-a dat totul pentru a exista pur si simplu, dar noi incercam sa schimbam ceva. sa construim drumuri, sa ne luminam casele impotriva noptii, pe cand ar trebui sa dormim, ca de aia e noapte… scurgem petrolul nonstop ca sa-l ardem si sa imputsim atmosfera ca apoi sa moara mama asta de natura ca noi sa cautam pe dracu …
      of, of, mai, mai, etc, etc

  5. Morena spune:

    am citit, am zimbit, am ris in hohote pe alocuri.
    majoritatea copiilor crescuti la tara au avut o copilarie frumoasa care a lasat multe amintiri, putini insa pot gasi cuvintele magice pentru a reda acele amintiri.
    totusi undeva in inima ma curpinde o tristete… copiii nostri nu vor avea norocul de asa amintiri… telefoanele mobile, internetul si antena satelit de la bunelul, bruiaza linistea mirifica din satele Moldovei.
    la mine in sat pe linga “sheic” mai era si “bughi-bughi” :)

  6. fatakuceaiul.wordpress.com spune:

    Citind. mi-am adus aminte de una din ispravile mele din copilarie, de pe vremea cind se stingea lumina si la noi…ma culcam, asteptam sa adoarma si parintii ca mai apoi sa pun o cuvertura mare-n usa si sa continui sa citesc….Cuvertura-n usa “ascundea” lumina lampii de ochii parintilor…dragi amintiri…azi:)

  7. deja-vu spune:

    Am servit portiunea de amintiri frumoase la o ceasca de ceai cu miere. Dulce, nostalgice vremuri… si tulburator de calmante randuri…:)

  8. carpediem spune:

    extraordinare povestiri si o naratiune de invidiat. Bravo, Indiana! Nici nu banuiam ca in spatele numelui Indiana se ascunde un asa scriitor.
    Daca nu se stingea lumina, cred ca nu mai invatam eu enleza. Anume atunci eram eliberata de treburile casei si puteam sa ma concentrez linistita pe cartea groasa de toefl. Dar cred ca tu povestesti despre alte timpuri cind se stingea lumina, nu?

  9. Ricuta spune:

    Indiana, pune-ti optiunea “Imi place” la articole :) .
    Sa putem aprecia imediat.Imi place.

  10. pasaricaragusitafaracioc spune:

    Imi place mult cum scrii, imi place personalitatea ta, imi place emisiunea Oameni si Destine, pentru ca – de fiecare data descopar Nedescoperitul in personalitatea Indianei. Multumesc din suflet pentr ceea ce esti si pentru acea UNICA DISCUTIE la o ceasca de cafea in Coffee House! Nu am uitat, ci dimpotriva, in unica mea carte de poezii ti-am facut o dedicatie. Din pacate , mi s-a furat cartea ta de vizita, si multi ani de zile te-am cautat ca sa iti spun cit de mult a insemnat acea discutie pentru mine. Am rugat pe cineva de la radionoroc sa iti transmita cartulia mea, cu autograf,si cu dedicatia inclusa, chiar in ziua ta de nastere,dar nu mai stiu daca a ajuns :( Merci pentru accept pe FB si sa scrii cit mai mult despre cartea vietii tale! O faci foarte impresionant!!!!Multa bafta!!!

Lasă un răspuns