Încălzeşte-mi inima cu un ceai…

Ce lucruri năstruşnice îi mai vin omului în cap într-o seară cu răcoare feciorelnică de primăvară.

Pun căştile ca să fac o nouă intervenţie şi, după ce-mi închei “prestaţia”(total neinspirată), începe o melodie atît de frumoasă încît îmi vine să căpiez de plăcere şi uit de lamentabila mea intervenţie. “Dor”-ul lui Tudor Gheorghe. Dacă-l găsesc, îl pun aici. Mai am un sfert de ceas şi… fuga-fuga, printre alte maşini, spre … ACASĂ.

…am uitat despre ce voiam să povestesc… ah! Ceaiul… Era cam răcoare aseară. Mi-au făcut băieţii un ceai, o camomilla cu miere, ca să adorm mai uşor. M-am îndrăgostit de ceaiul ăsta în Italia, ca şi cum sub gardurile de la mine din sat nu aş fi cules niciodată flori de romaniţă cînd mă trimitea mama să pasc bobocii  în rîpă. Uram “însărcinarea” asta.

Numai imaginează-ţi: vară… mai trec băieţi din clasa mea, cu bicicletele de “coarne” şi eu stau cu poala plină de romaniţă şi cu orătăniile dracului, pline de glod… şi ude… că le umflase tocmai atunci scăldatu’… of, cît aş da să mă întorc acum pe plapuma care mi-o dădea mama. Era în carouri, de toate culorile, un pic ţigănească, habar nu am de unde o luase, dar atît de moale. Mai luam cu mine cîte un volum de-a lui C. Stere, “În preajma revoluţiei”.  Mi se dăduse la citit, nu-mi mai amintesc exact cum am dat eu de volumele alea. Ştiu că erau multe… vreo opt, dacă nu greşesc. Primele cinci mi-au plăcut mult. Ultimele, mai puţin… Creşteau bobocii, se “sfîrşea revoluţia” în opt volume a lui Stere,  îşi dădea sufletul ultima vară a copilăriei mele…

Cam departe m-a dus căldura ceaiului. Să ne întoarcem.

Întinsă pe pat (ar fi dat mult mai bine să scriu “întinsă pe canapea”, da…. na! eram pe…. pat), am luat ceaşca care încă “clocotea” şi ca să nu mă opăresc, mi-am pus-o pe piept. După cinci minute, dădu peste mine un val de bine…. starea aia care te face să uiţi că mîine e luni şi pînă duminică mai e o veşnicie;  cînd toate-s rînduite ca în piesa “Ţărăncuţă”… şi nimic nu te face să te gîndeşti la viaţă ca la un potenţial duşman (cu accentul pe “u”), acea stare de bine pe care mă tot sclifosesc aici să o descriu, dar nu reuşesc.

Păi, uite, asta voiam să-ţi spun. Starea aia de bine mi-a dat o putere nebună, o încredere turbată în ceea ce am şi ceea ce aş fi putut pierde.

Ce uşor îţi poţi încălzi inima cu o ceaşcă de ceai…

Sugestie: Intervenţie pe cord deschis…. în loc de bisturiu, o ceaşcă de camomilla. Face minuni.

Îmbrăţişează-ţi inima cu o ceaşcă de ceai. E mai eficientă decît o îmbrăţişare, uneori.

7 comentarii la “Încălzeşte-mi inima cu un ceai…”

  1. Vio spune:

    În sfîrţit, un blog aşa cum mi-ar plăcea mie! Numai de n-ar urma vreo dezamăgire…. Ce-mi place? Stilul, spiritul mucalit, sinceritatea, emoţia…
    O ceaşcă de ceai pote să mă facă fericită….
    O ceaşcă de ceai poate fi aristocratică…
    O ceaşcă de ceai poate stîrni amintiri, ca şi prăjitura Madelaine a lui Proust…

    • Indiana spune:

      Mulţumesc. M-a încuiat mesajul tău. M-am bucurat ca proasta. Chiar, ca proasta. Şi nu am vrut să răspund, pentur că bucuriile îţi dau acea doză de prostie necontrolată şi atunci … nu eşti tu, adică nu sunt eu. Pur şi simplu sunt cam nevorbită azi şi am chef să stau la sfat. (mai lipşeşte un pic de udeală (ploaie)).
      Nu m-am gîndit niciodată că ar fi bine să nu dezamăgesc, dar ştiu că se va întîmpla vreodată. Poate chiar în momentul în care citeşti. Îţi dai seama?! Citeşti răspunsul la comentariul tău şi… îţi dai seama că deja te-am dezamăgit…
      Scriu uneori nişte prostii mai mari decît mine… şi sunt, de ceva vreme, în stare cronică de dezamăgire… :) , dar nu am stat să retuşez, să ling şi să mai caut o fabulă care ar fi interesantă pentru cititorii blogului meu. Ştii cum stau treburile la mine?! Ai să rîzi… sunt ca o manichiuristă care lucrează numai pentru clientela ei. Puţini la număr, dar constanţi. :) Probabil, de asta nu intră prea multă lume aici. Uneori nici eu nu vreau să intru, ca şi cum aş avea probleme cu EL (blogul), ca şi cum ar fi vorba de o casă în care stau cu chirie şi în care nu vreau să mă întorc…. pentru că nimic nu e al meu. Apoi, îmi dau seama, că aici totul e al meu, că e “casa” mea. Uşa de la şifonier e deschisă, geamurile sunt spălate, mintea e proaspătă…. şi iaca… toate merg strună.
      Apoi, iarăşi….. cădere liberă. În momentele astea, nu vreau să scriu. Nu pot în general scrie. Nici măcar o iscălitură să pun, nu aş putea. Sunt goală. Sunt ca şi o lehuză. Fără vlagă. De cele mai dese ori, mi se întîmplă după ce dau de vreun prost (mai prost decît mine)… După astfel de r-a-n-d-e-z v-o-u-s – uri, efectiv, cedez. Clachez. Sunt lividă. Nu… nu că nu aş fi şi eu proastă, da pentru că nu sunt chiar … atît de proastă. N.B. Aici, cuvîntul “proastă” e un fel de sinonim siamez cu “nesimţită”,
      p.s. Spuneam, m-a încuiat comentariul tău. Prin multele comentarii pe care mi le-ai pus în el. Poate nici nu ţi-ai propus acest lucru, poate ai făcut-o la nivel de subconştient, dar …. a ajuns. Tot ce mi-ai trimis… şi-ţi mulţumesc pentru că ai fost aici.

  2. Vio spune:

    Sînt matinală, de aceea îţi scriu la 6 şi… E partea sacră a zilei, cînd ai mei încă dorm, iar eu savurez dimineaţa în intimitate. Mesajul tău m-a încuiat: prea multă importanţă dată unui comentariu, lăsat de o filo-loagă rămasă frumos surprinsă, descoperindu-ţi talentul eseistic. Despre dezamăgire: eu, ca public receptor, ca şi consumator îmi doresc ineditul comunicării, realizat prin spontaneitate, sinceritate, umor fin. Consider blogurile drept mijloc de comunicare, nu de promovare. De aceea, îţi urez perseverenţă şi imunitate. în speranţa că nu te-am dezamăgit, aştept noi postări. Doamne ajută!

    • Indiana spune:

      Nu sunt matinală. Momentele mele sacre îşi bolmojesc rugăciunile noaptea, lîngă o lumînare gîtuită de curiozitate ce se tot gudură, ca o curvicuşcă ieftină să-i arăt ce am scris.
      Sunt lăsătoare de felul meu. E unul din minusurile cele mai mari, dintre cele care îţi otrăvesc existenţa şi de care nu scapi nici cu ajutorul psihologului, nici a psihiatrului… :) Acest “-” nu-mi permite să-mi scot curajul “de vînzare”, atunci cînd trebuie. Mai des îmi zic… “nu, nu te pricepi” decît… “lasă, că nu eşti mai proastă decît alţii”. E absurd să spun că scriu pentru mine. Nimeni, nici cel care la viaţa lui a pus doar semnătura, nu a făcut-o pentru sine. Scriu pentru că îmi place şi sunt greu de suportat cînd mi-i capul gol. Am încercat să mă impun să scriu în momentele mele de impotenţă şi nu a ieşit nimic bun din asta. Cînd nu am nimic în cap, nu am nici litere pe tastatură. Nu am nimic. Ştii ai dreptate cu blogurile. E un mijloc de comunicare, nu o pistă de decolare… De asta urmăresc şi eu foarte puţine bloguri. Ceea ce ştiu e că dacă unul care mi-i drag şi-ar schimba adresa… numele… haina, oricum l-aş recunoaşte după desenul literelor. Asta vreau să fac şi eu. Să mă recunoască după litere, pentru că alte puncte de reper nici nu ştiu care ar fi…
      ….. Să dea Domnul.
      p.s. Cum te trezeşti tu la ora asta, nu înţeleg măcar dă-mi cu ranga în cap. Pot să lucrez pînă la 5.00, dar dacă m-am culcat, trebuie să dorm pînă mă satur. Ce-i drept, asta nu mă încurcă deloc în ultima vreme să mă duc mai devreme la culcare şi să ies din casă la ora 7.30 … :)

  3. Vio spune:

    Sînt profesoară. Prin mîna mea trec zilnic atîtea texte! Admir elevii care scriu mai bine decît aş fi făcut-o eu la vremea lor. Am şi curajul/ tupeul să le-o spun. Mă surprind uneori la gîndul:,, Oare eu aş fi putut scrie aşa?”Călinescu zicea despre critici că ar fi scriitorii rataţi… Deşi el a ştiut să le împace pe amîndouă. În ce mă priveşte, eu mă simt ,,critic”… De aceea admir sincer tot ceea ce e spus cu spirit. Metafora (tot aici, epitetul metaforic, ex:lumînare gîtuită de curiozitate) îţi vine ca o mănuşă. Eseistica ta (am mai răsfoit pe blog) e luminoasă, sensibilă, cu nerv,umanizată şi cu STIL. Stilul cred că ţi l-aş recunoaşte. Sînt scriitori care mă copleşesc şi mă doboară cu inteligenţa lor. După ce-i citesc, rămîn dezgolită şi neapărată, mă simt nesemnificativă şi netrebuincioasă. Tu o faci altfel: uşor, delicat, ironic, tot pe tine tachinîndu-te. Textele tale şunt nişte … (urmează metafora şi ezit) stropi vii de viaţă. Încă nu te-ai copt pănă la o carte?

    P.S.: Am handicapiul să comit greşeli de tipar. Ori de cîte ori aş revedea textul, nu le depistez pe toate, îmi mai scapă cîte una, două, trei… De aceea, scuze!

    • Indiana spune:

      Şi eu fac la fel. Fac greşeli. Şi de cele mai dese ori sunt absolut absurde. Din cauza… nu ştiu din ce cauză. Virgule… cuvîntul ăsta îmi dă mari bătăi de cap. Le pun acolo unde respir, acolo unde-mi scapătă vreo lacrimă, acolo unde-mi tremură mintea de nerv şi mîinile de… nerăbdare. Şi eu mă simt la fel cînd citesc ceva ce-mi taie respiraţia. Nesemnificativă şi prea mică pentru a ţine… gura mare.
      Alteori, am trac în faţa microfonului. Am faze bune şi mai puţin. Sunt inspirată şi banală. Mă doare orice zi în care nu reuşesc să parcurg măcar cîteva rînduri… şi mă bucur cînd găsesc pe cineva de la care pot să “fur” tot ce are mai bun printre circumvoluţiuni.
      Cartea…. Demult ar fi trebuit să iasă dar, iarăşi…. curajul şi-a luat concediu pe cont propriu şi nu mai vrea să se întoarcă. Într-o zi, poate într-o zi, un suflet, îmi va întoarce încrederea gajată… străinilor şi atunci, atunci am să respir altfel. Cu totul altfel.

  4. OTILIAN spune:

    Niciodata nu am sa schimb imbratisarile pe ceai. (prea succint? Scriu de pe mobil…)

Lasă un răspuna pentru Vio