Pot eu duce o bucurie atât de mare?!

Au înnebunit pereţii de la gândurile mele năstruşnice…

Vine câte o perioadă în viaţa omului în care totul se schimbă (urmează banalităţi): valori, orar… o… sau unul. Important, unul să fie. La urma urmelor nu te pune nimeni la gard dacă vrei numai UNUL. Lasă  să fie cîte unul. Unul azi, unul mâine.

Sâmbătă e ziua mea liberă. Am ieşit la o cafea “ritualică” şi câteva brioşe (nu chiar brioşe adevărate, aşa, un fel de “brioşele”) în compania fiului . Devreme. Lume puţină. Vremea certată cu soarele, eu certată cu buna-dispoziţie.

Dialog. Uit de tot. Îl ascult. Uneori îl aud. Îmi spune lucruri banale, dar straniu, atât de deştepte. Îmi dau seama că odată cu el, poate am şansă să prind la minte şi eu.

Acum câţiva ani, nu aveam răbdare să-l ascult. Încerca să-mi povestească ceva şi îl întrerupeam; parcă aşteptam să-mi spună ceva ieşit din comun; ceva despre energia nucleară sau despre serviciile secrete ale Vaticanului, sau poate aşteptam să-mi spună că absolvise, de curând, şcoala (asta la 10 ani). Ia mamă tâmpită i-o mai picat copilului meu…

Azi îmi povestea despre antrenamentul de ieri (s-a înscris la fotbal), despre cum nu a dormit toată noaptea, pentru că nu avea răbdare să se facă dimineaţă, apoi să se încheie orele la şcoală şi, să ajungă pe teren.

La un moment dat, mi-am dat seama că vreau să ştiu tot. Cum a fost drumul, pe ce bancă a stat, cât a durat antrenamentul, care au fost senzaţiile, cum l-au primit, ce i-au zis, ce puls a avut şi… dacă a băut apă. Vreau să ştiu tot-tot-tot despre copilul meu.

Îmi beau cafeaua şi îi mulţumesc, în gând, lui Dumnezeu pentru aceste clipe, pentru fericirea de a sta lângă el atât cât vreau (păcat că nu apuc întotdeauna), pentru camera lui care e peste perete – pot să mă duc oricând să-l pup (ce-i drept, când doarme, ca altfel, se cam ruşinează), să-l cuprind, să mi se scurgă ochii după el când merge la şcoală. Sunt un om atât de fericit. Oare chiar am meritat asta?!

Revin, “de departe” …

- Duţu, ia zi mamei, cum a fost azi? Da ieri?! Ţi-a plăcut?

- Maaaami?! Ţi-am povestit odată.

- Mai vreau. Mai vreau odată să-mi povesteşti. Toate amănuntele. Totul. Despre băieţi, despre antrenor, despre fete…

- Care fete… ?!

- Zic şi eu aşa, poate-mi povesteşti şi despre fete. (râdem amândoi zgomotos)

- Chiar vrei să ştii? Nu te plictisesc?

- Nu, scump. Nu! Vreau să ştiu totul.

Eu îi şterg de sub nas una din cele două brioşe, iar el, părinteşte, îmi împinge farfuria în care a mai rămas una. Cum, după toate astea să-ţi explic ce am trăit dimineaţă?!

E ceva de genul … “am o bucurie atât de mare încât îmi crapă o vână la cap dacă nu o împart cu tine”. Aţi trăit experienţă, nu?!

…..

Ne uitam unul la altul şi îmi treceau prin faţă mii de imagini, de tot felul: triste şi foarte triste, fericite şi greu de dus în spate, amuzante şi teribile. Îmi trecea prin faţă viaţa mea, dură uneori şi totodată, atât de a mea.

Ovidiu îmi povestea despre cum e la şcoală, ce zice diriginta despre examenele de absolvire, cum se “stă” la toate orele în clasa IX, iar eu mă gândeam numai la … cum să fac să nu uit niciodată această dimineaţă, cum să fac să nu uit niciodată mutrişoara lui, în care îl vedeam pe Ovidaş, cel mic, de acum 10 ani, sau poate 12,  care mă întreba mereu:

- Mami, da cum ma cheamă pe mine?

- Didu-Dadu (Ovidiu-Darius).

- Da cine-i Dadu?

- Tu!

- Da Didu, cine-i?

- Tu!

- Mami, eu ce … sunt doi în unu?

Era aşa de mic şi îi ziceam:

- Didu-Dadu! La masă!

- Mami, da cine să vină? Didu sau Dadu?

- Veniţi amândoi!

Uite, azi, am retrăit momentele alea. Azi, am retrăit momente pe care le stocasem undeva, adânc în inima mea şi, după câţiva ani în care nu am umblat la ele, am înţeles că acum valorează mult mai mult decât mi-aş fi putut imagina şi puiul ăsta de bărbat, care m-a întrecut demult în înălţime, e chiar al meu. Numai al meu. E singurul bun agonisit de mine. Singurul bun care nu se partajează. E investiţia mea. E ceea ce se numeşte “mă sufoc de atâta iubire”.

Am salvat în memorie ziua de azi şi am şters, pentru această dimineaţă, multe alte zile. De fapt, am şters chiar ani buni; oameni pasageri, străini, rămaşi accidental în inima mea, deschisă odinioară, precum muzeile în “noaptea uşilor deschise”.

Bine că am putut. Că am înţeles. Că m-am prins… la vreme. Aş fi putut rata. Îţi închipui?! Aş fi putut rata această dimineaţă. Aş fi putut trece pe lângă ea ca şi cum nu e deloc importantă. Aş fi putut-o pierde pentru totdeauna pentru că “o dimineaţă fericită” nu o poţi pune pe repeat.

Şi când mă gîndesc că am ratat atâtea dimineţi, şi atâtea seri, atâţia ani… Când mă gândesc că am atâtea “Mape” de şters, că s-au pierdut prin inima mea atâţia străini care poate au loc în altă parte, dar nu pot ieşi, pentru că eu nu-i scor de acolo. Nu le dau liber. Au şi ei nevoie de o “dimineaţă fericită”, numai a lor.

Mâine mai fac un drum, încă unul, spre o altă “dimineaţa fericită”, spre dimineaţa noastră fericită şi, pentru ca să o stocheaz, sunt gata să dau afară toţi chiriaşii; sunt atâtea “hotele” care îi aşteaptă.

Am un copil şi în ochii lui adorm de 14 ani lacrimile mele. Am un copil şi în inima lui se păstrează orice suflare de-a mea. Am un copil şi sunt binecuvântată de Cel de Sus să-l văd în fiecare dimineaţă apropiindu-se, înante să iasă, ca să mă sărute.

Zi-mi şi tu, pot eu duce de una singură o bucurie atât de mare?!

7 comentarii la “Pot eu duce o bucurie atât de mare?!”

  1. deja-vu spune:

    Draga, Indi, odata ce imparti cu noi din bucuriile tale, deja nu le duci de una singura. Le purtam si noi, alaturi de tine. Stiu ce simti, am si eu un flacau. Nichita ii spune. Subscriu sub fiecare adevar scris aici de tine. Cat de important e sa ne prindem la timp ca fiecare secunda traita alaturi de copil e unica si nu se mai intoarce! Restul sunt fleacuri! Iti multumesc pentru un articol atat de frumos si plin de sensibilitate. Ma faci sa inteleg inca odata ca sunt fericita, sunt implinita. Am pe cineva care ma iubeste neconditionat, care imi umple sufletul de caldura si imi apartine mie (chiar daca trebuie sa-l impart cu taica-sau :) )!

  2. marry-xica.star spune:

    Felicitari pt asa baiat cumsecade! sunteti o mamica norocoasa!

    *”Aş fi putut rata. Îţi închipui?!”…am rîs, da’taree!

    **Draga, Indiana, chair vamultumesc ca va imparasiti sentimentele cu noi…

  3. arina spune:

    BRAVO!!!!!

  4. Bibelot spune:

    Foarte frumos,mi-ai deschis ochii si mie pentru ziua de azi.Ma duc sa-mi pup si sa-mi cuprind “iubirea mea”

  5. Olga spune:

    Se pare ca asa sunt toate mamele grijulii. Si pe mine mamica ma roaga sa-i povestesc de citeva ori tot ce mi se intimpla (cu lux de amanunte). Fericiti sunt parintii copiii carora nu ostenesc sa le vorbeasca…

  6. elly spune:

    Draga Indiana, citesc cu drag scrierile tale, in care (ti-am mai scris-o) ma regasesc:)) Cu adevarat, noi, mamele nu avem suficienta rabdare sa ne ascultam odorasii, dupa o zi de lucru, cand ei sunt mai mici și de fapt, sunt descatusati, au pofta de vorba, iar mai apoi… vine timpul si regretam:(( Am si eu un Dutu (Vlada) si suntem in perioada cand treb sa ”scot cu arcanul” trei cuvinte despre cum a fost ieri cu gaska si, sincer, mi-e greu:(( Scrierile tale ma face sa inteleg o data in plus ca treb de pretuit fioecare clipa traita alaturi de Ei. Sunt momente UNICE in viata. Mult noroc!!!

    • Indiana spune:

      Dragă Elly, fă un ritual. Găseşte o zi în care să ieşiţi. Şi nu aştepta să îţi vorbească. Vorbeşte-i tu. Povesteşte-i câte-n lună şi stele. Spune-i lucruri despre care nici nu bănuieşte că ai putea să i le zici. Şi, în fiecare săptămână, stabiliţi o oră anumită pentru voi. Acasă la ceai, sau la o prăjitură în oraş… Da fă-o, pe bune, adică … chiar spune-i ce simţi. Şi, încet-încet, îţi va vorbi despre tot ce are pe suflet, tot ce nu a avut curaj. Nici nu avem idee uneori cât au nevoie de noi; pur şi simplu nu avem răbdare să îi ascultăm. Fă-o. Ai să te redescoperi şi ai să trăieşti momente pe care nu ai să le uiţi niciodată. Cuprind cu drag. Mulţumesc pentru ochii pe care îi laşi peste literele mele.

Lasă un răspuns