Astăzi şi semafoarele sunt îndragostite…

14 februarie… Mă ofileam sub privirea ochilor LUI absenţi…

Nu-mi place sărbătoarea asta. În general nu-mi plac sărbătorile, dar.. 14 februarie, necătînd la îmi-place-mie-sau-nu… vine şi face adevărată isterie printre îndragostiţi. Mai mult, pe cei care nu sunt îndrăgostiţi, îi ajută să înveţe “arta minciunii aşteptate şi răsplătite”.
Azi răsună în toate casele un “te iubesc”: dăruit, dat, vîndut, plătit, cerşit… ce mai contează.
Numai semafoarele astăzi roşesc pentru că sunt îndrăgostite…. .
Nu-mi place starea de mahmureală… adică acea de Î-N-D-R-Ă-G-O-S-T-E-A-L-Ă!  Pentru că e nesigură… Ca să fiu fericită am nevoie de siguranţă, ca să “caut” să mă îndrăgostesc, am nevoie de exact contrariul… de nesiguranţă.
Întotdeauna am crezut că o iubire adevărată durează mult. Mai mult decît viaţa. Poate pentru că aşa scria în poveştile copilăriei mele, sau poate pentru că aşa voiam eu să scrie… Nu contează.
Trebuie să ai “şcoala trădării” terminată ca să trăieşti o iubire neterminată.
Poveştile există numai în poveşti.
Am vrut mereu ca timpul să se oprească în loc atunci cînd iubesc, să rămînă neclintit ca şi ochii care m-au privit prima oară, să nu mai duc dorul prezentului, să simt ceea ce visam să simt. Nu cu întreruperi, nu cu un orar prelungit, dar mereu. Să trăiesc banalitatea situaţiilor şi să nu găsesc nimic romantic în ele, iar dincolo de asta, să ies dimineaţa şi să zîmbesc vîntului, ca o fată a ploii, fericită că ceea ce trăiesc e adevărat şi nu se va sfîrşi niciodată.
……. …….

14 februarieM-am trezit mult prea tîrziu azi.
Cînd merg la părinţi, întotdeauna mă trezesc tîrziu. Din camera surorii mele, am trecut dincolo, în camera părinţilor, lîngă sobă, lîngă cald, lingă ai mei. Prin geam soarele se vede alb-alb. De fapt, nu-l văd, doar îmi pare că văd ceva. Deocamdată ochii îmi sunt semideschişi, ca la Pufca (pisica Otiliei, soră-mea). Ovidiu e plecat la tatăl lui, tatăl meu e “pe urlaţi”, cu copiii satului, la competiţii, Otilia… mă tot cată în cap, parcă am fi două maimuţe ce se păduchesc… mama îmi aduce ceva aburind…. zice că e cafea.. Nu prea-mi arde de Dragoste. Ce naiba ne apucă pe toţi?!
Isteria iubirii programate de calendar… ia ce bine mai trăim!
Nu mai vreau nimic, doar să moţăiesc ca Pufca, pentru că asta mi se pare tare romantic pentru o dimineaţă de duminică care îmi aminteşte că pot să fiu îndrăgostită.
Se pare că nu mai am prea mult timp că trage să moară această dimineaţă… şi “praznicul” va avea loc după-amiază… Iaca.
Cafeaua e bună, miroase a cafea. Învîrtita mamei miroase a dulceaţă de cireşe amare. Nu ştiu de ce îmi vine să plîng, da nu mult. Aşa, puţin, că am pentru ce. Da, după ce mai iau o gură de învărtită de-a mamei, îmi trece cu desăvîrşire jalea.

Ce bine e lingă mama…
Care dragoste?! Acum, că scriu, îmi este încă cald, ca şi cum aş fi încă acolo, lîngă mama, şi nu-mi vin fraze lungi. Poate nu-mi vin fraze lungi din cauza că iubirea nu se scrie în acest fel. Ea se scrie în cuvinte puţine, pentru că şi puţine fiind, sunt prea multe. Iubirea are nevoie de cer… Întreabă-te şi răspunde-ţi sincer: tu ai parte de cer?! Zilnic?! Sau la ore anumite?! Iubirea are nevoie de noi: de doi. Iubirea are nevoie de o lună portocalie, pe care numai noi să o vedem portocalie, de un parfum al culorilor pe care numai noi să-i simţit “trecerea” prin preajmă, iubirea noastră are nevoie de tăcere.
Ieri căutam liniştea şi iată, azi, am găsit-o. Lîngă soba mamei, unde frazele, ca şi gîndurile sunt scurte. Iată liniştea.
Dar mi s-a întîmplat să iubesc şi în cuvinte multe. Curgeau ca şi cum nu am mai vorbit sau nu am mai scris pînă atunci, pentru că atunci iubirea mea era curgătoare, era plină, era parfumată cu străduţe înguste, de un singur om, era portocalie ca şi plăcinta cu dovleac(stupidă comparaţie, da?). La naiba. Şi iubirea e la fel. Stupidă. Alteori e nemaipomenită. Apoi killer(cum dracu se scrie?!).

14 februarieNu vreau să pun punct, nu vreau semne de punctuaţie. O emoţie adevărată nu are nevoie de puncte-puncte, nici de exclamaţii cum într-un foc ce arde nu trebuie să sufli întruna. A greşit cel care a făcut această comparaţie… Un foc, odată aprins, are nevoie de lemne, o iubire are nevoie de ei: de doi… Piazza Navona, Fontana de Trevi… Hotel Giolli… Piazza Venezia, străduţele în care încap doar doi… sau Chişinău, Paris, Livorno, Moscova, Teleneşti… Iubirea poţi să o trăieşti în acelaşi fel, în locaţii diferite, în anotimpuri diferite. Şi îţi pare atunci că sunteţi doi, de fapt e atîta forfotă în jurul vostru…. Tot Universul lucrează atunci pentru voi. De unde credeţi că se iau cele mai fumoase apusuri sunt atunci cînd eşti îndragostit?! Pentru că Un Nimeni îl pictează…
Căutăm ceea ce nu există, e adevărat. Vrem mereu să ne fie confortabil, ca în copilărie, căutăm să fim răsfăţaţi la nesfîrşit… Da… nu există!!!! Există viaţă!!!! Adevărată!!! Şi în viaţa adevărată lumea se plictiseşte, se mai supără, are dispoziţie proastă, mai clachează. Asta e viaţa adevărată!!!! Şi rămîn împreună cei care înţeleg acest lucru. Iubirea e cireaşa de pe tort. Restul: nervi, scandal, căderi, plictis, …. dezamăgire…, face viaţa să fie adevărată.
Uf, mă ia… şi pe mine plictiseala. Sincer. Uite, acum, nu mai vreau nimic, deşi am atîtea încă de făcut: de dat două telefoane (da gata, că e prea tîrziu), mai am de făcut un spot şi un editorial, de călcat şi de spălat… da eu încerc să susţin proba sincerităţii.
O întreb pe soră-mea azi care e cea mai puternică dragoste?! După vreo jumătate de ceas, cînd deja uitasem că am întrebat-o în general ceva, ea îmi răspunse foarte încrezută: “Cea fără răspuns!”.
Vreau să-i zic…că a citit şi ea prea mult, apoi îmi dau seama… că pe undeva, are dreptate.
Să iubeşti pe cineva care nu  te iubeşte, asta da, e maaaare dragoste, mînca-i-aş ochii de viperă, …. dragoste, auzi??
Ştii cum e cu iubirea neîmpărtăşită?! Ca şi cu următoarea frămîntare de limbă: el a înţeles că am înţeles că a auzit că am auzit că mă iubşete aşa cum mă iubeşte… Tîmpenie. O tîmpenie e iubirea asta, da uite, că azi, am mare nevoie de ea. Ca să am partea mea de cer. Oriunde. Şi la Chişinău, şi la Făleşti, şi la Paris şi la Roma şi în cafeneaua mea preferată de pe Via Nazionale.

14 februarieAm nevoie de iubire ca să am partea mea de cer. Nu ca să fiu încăsnicită sau îndobitocită de un statut de apartenenţă. Pentru a respira larg, fără să fiu împiedicată. Am nevoie de o iubire cu program prelungit, pentru totdeauna, o iubire ca şi respirul, cu normă întreagă şi cu “contribuţii plătite la stat”. O iubire, prin care să rătăcesc încîtntată şi fără frică, o iubire cu “acte în regulă” (şi aici nu mă refer la certificatul de căsătorie), o iubire proaspătă şi zglobie, nu una preocupată şi fricoasă. Vreau o iubire care să-mi dea certitudinea că tot cerul e al meu. O iubire care să mî înveţe cum să le vorbesc norilor aţipiţi şi cum să zîmbesc vîntului, ca o fată a ploii.
Dacă o găseşti, (iubirea), te rog, nu mi-o lua…
Nu e doar iubire, e inima mea…… .

P. S. Mulţumesc pentru cale. Sunt superbe.
Le-am fotografiat ca să rămînă mereu cu mine.
Iubirea e un job cu normă întreagă. Ca şi respirul….

Lasă un răspuns