O felicitare…

Îţi mai aminteşti de anii de şcoală?!

Ştii de ce te întreb?bem_03

Îmi amintestc cum deodată, înainte de Sărbători, mă apuca hărnicia şi nu mai…făceam „mor-mor” cînd mă trimitea mama după pîine, chibrite şi sare la magazin. Nu mă duceam la supermarket, dar treceam pe lîngă „poştă” sau „Luminiţa”… şi acolo, sub sticla vedeam cele mai frumoase felicitări de Anul Nou. Fără sclipici, fără personaje necunoscute, ieftine, dar atît de frumoase şi miroseau a vopsea, a tipografie.
Zilele acelea îmi păreau cele mai frumoase.
Mă pregăteam din timp pentru acest eveniment.

bem_20Nu mă întreba ce făceam. Dacă ai apucat să fii şi pioner, cu siguranţă nu ai uitat nici cum scriai felicitări şi le împărţeai profesorilor.
Aşteptam duminica dinaintea vacanţei, mă aşezam lîngă geam(nu ştiu cum se întîmpla că mai mereu ningea la fel de frumos cum ninge în această seară) şi căutam în adîncul meu de copil cuminte cele mai frumoase cuvinte, şi le aşezam la fel de frumos pe hîrtie, şi i le duceam mamei să se uite peste ele, iar dacă scăpam vreo literă, of ..ce ciufuleală era pe coama mea.

bem_24După ce mama le verifica, începea alegerea felicitărilor şi a destinatarilor. Cele mai frumoase le scriam pentru cei mai “cuminţi” profesori, celelalte pentru cei care mă „chinuiau” des cu „treci la răspuns…”.
Şi scriam frumos, şi aveam şi o lamă, luată de la bunelul pentru cazuri excepţionale (asta în loc de corector) şi după ce scriam cu roşu numele profesorului, înşiram mai jos urări de tot felul; unele mai frumoase, altele.. mai stupide, dar erau dezarmant de sincere. Erau scrise de un copil… şi copiii …. ce mai calea-valea… nu cred că ei le citeau, de fapt, nu că nu cred, dar ştiu acest lucru.
În primul rînd pentru că primeau zeci de cărţi poştale, iar în al doilea rînd pentru că toate textele erau la fel.

normal1Cîteva zile în urmă, răsfoiam o carte de-a mamei şi am găsit o “felicitare”.
Pesemne, a fost scrisă demult; era în chirilică.
Stimată, Pelagheea Xenofontevna!

(prenumele era mereu scris cu o greşeală)
Permiteţi-mi să Vă felicit cu Anul Nou!
Vă doresc sănătate, prosperitate şi fericire.
Elevi cuminţi şi rezultate nemaipomenite.
11929796_ng5
Cu profund respect, elevul cl. 9 – B, Mihai Turceac.

De ce reproduc asta?! Nu ştiu. Aşa îmi veni mie.
De fapt, este aici un nod pe care îl tot dezleg în mintea mea de cîteva zile. Căutam ceva pe Google săptămîna asta şi la un moment dat, am dat de un portal foarte frumos structurat, uşor de accesat şi util. Am mai rămas ceva vreme acolo, am mai căutat ce-mi trebuia şi, cînd tocmai mă pregăteam să plec, apăru pe ecran o frumoasă felicitare, de-asupra căreea era scris: „fă click şi bucură-ţi jumătatea”.

Şi, mă năvăli aşa o tristeţe, de aia din care te scoate doar un plîns clocotit, deşi eram liniştită şi bine-dispusă.

untitled…cît de uşor e să fii „drăguţ şi iubitor fără margini”. Stai pe net, vorbeşti cu cine vrei tu la telefon, nu ai timp să iei cina cu familia ta, nu apuci să aduci o lalea de Ziua Mamei, în schimb, după ce ai luat masa cu amantul sau amanta în oraş, după ce… ai tras o înjurătură grasă, după ce… nu-ţi mai aminteşti din prima cum îl cheamă pe omul tău drag şi cînd e ziua lui de naştere, faci CLICK… şi totul e ca şi cum ar fi nou-nouţ: „Iubitule, eşti totul pentru mine”, „Dragostea mea, îmi lipseşti atît de mult”… Motănaşi şi vrăbiuţe, buchete de flori virtuale, păpuşi vorbitoare, căţei cu ochii înlăcrimaţi… ei ne înlocuiesc, ne ţin de urît şi ne arată cît de mult „trebuim” celuilalt. Atît de uşor e să „iubeşti” virtual, nici nu ne-am fi imaginat acum 10 ani, şi e muuult mai ieftin. Numai că există totuşi un „nimicuţ” care omoară tot omenescul, toată emoţia, tot ce ai adunat în nopţi de iubire şi în zile de aşteptare, în primele plimbări nocturne şi în sfioasele îmbrăţişări care îţi umpleau stomacul cu fluturaşi şi alte gîngănii.

Am ales o pisică şireată, un căţel supărat şi singur, un copilaş cu ochi albaştri… şi un Moş Crăciun (ce-i drept nu am înţeles ce naţie reprezintă), am ales un mesaj (şi această opţiune este trecută pe lista de “plusuri”, însoţită de o remarcă „nevinovată”; ceva de genul… „nu ai inspiraţie? alege unul dintre mesajele de mai jos…”).
Nu a durat mai mult de 10 minute ca să le programez în aşa fel, încît să ajungă cîte una în fiecare zi (cu excepţia zilelor de odihnă, că oricum nu le va observa). Apoi, mi-am trimis şi mie una ca să-mi amintească că pe 3 ianuarie.. nu ar fi rău… să mai … trimit vreo 10 „declaraţii de dragoste”… care mă „vor scuti” de oboseala de a scrie mesaje… cu „te iubesc” în sec. XXI. Dacă eram mai perseverentă, găseam şi din alea care o spun cu voce…

colaj-postal1Cre că am mai întrebat: de ce scriu asta?! Pentru că mă ia o tristeţe, în preajma Sărbătorilor de Craciun.
Nu mai găsim loc pentru acele zile de duminică, în care toată familia se aşeza să compună mesaje pentru cărţile poştale.
Simple bucăţi de carton… uneori stîngaci desenate, cu mesaje banale. Ele duceau puţină lumină departe; celor pe care nu i-am văzut, de care ne este dor… celor pe care nu-i vom putea vizita de sărbători.
Duceau doruri şi nu întîrziau niciodată.
Simple bucăţi de carton… în care încăpea atîta viaţă, atîta dragoste, atîta emoţie, atîta aşeptare…

Simple bucăţi de carton… aminteau lumii că au venit Sărbătorile, iar nouă… că mai suntem… vii.

Am găsit ceva interesant. Din istoria cărţilor poştale…

colaj-postal2Povestea spune că prima felicitare de Crăciun, a fost inventată în Marea Britanie. Se apropia Crăciunul, iar sfîrşitul anului 1843 nu-i aducea lui Sir Henry Cole nimic alceva decît copii mulţi, oboseală şi cheltuială în vacanţă. Tocmai încheiase o discuţie neplăcută cu soţia. Ea insista asupra unei vacanţe prelungite, altfel, rudele pe care nu vor apuca să le viziteze, se vor supăra. Sir Henry încercă să-i explice că e prea costisitoare această călătorie, în plus ea nu-ţi dă nimic, decît doar surmenare. În loc să stea tolănit pe canapea, trebuie să colinde tot comitatul Saxoniei de Sud. Şi-apoi, nu şia cum să-i explice că un direcor de muzeu nu cîştigă cît un director de bancă… Aşa se făcu, că tocmai cînd îi erau gîndurile mai negre, intră la el un prieten care mai era şi pictor. Între două trabucuri, i-a povestit ce are pe suflet şi l-a rugat pe John Calcott Horsley să-i deau un sfat. Ăsta l-a sfătui să le scrie scrisori tuturor prietenilor şi rudelor îndepărtate…
Bună idee, dar nu pentru Sărbători… s-a gîndit Sir Henry. După o oră de poker, găsi soluţia: nu va trimie scrisori obişnuite, va trimite scrisori deschise, pe care să fie desenată întreaga familie Cole.
Zis, ca şi făcut.
John îi aduse a doua zi schiţa primei felicitări. Imaginea îi prezenta pe membrii familiei Cole care sărbătoreau în jurul unei mese. Această carte poştală ilustrată a fost prima care a bucurat ochii celor care au primit-o.

p.s. Şi în zilele noastre, britanicii trimit cele mai multe cărţi poştale din lume, expediind cam 27 de felicitări pe an. Anul trecut, tot la ei, s-au vîndut cam 2,31 milioane de felicitări, dintre care 1,6 milioane de Crăciun. Regina Marii Britanii expediază cam cîte 10.000 de felicitări de Crăciun.

Încă un argument: Felicitarea pe care am găsit-o în cartea mamei are cel putin 20 de ani…. Zi-mi şi mie, ce voi avea eu în cutia cu mărunţişuri’? Ce voi ţine eu sub fotoliul în care îmi voi petrece zile bătrîneţii?! Ce-mi voi aminti eu cînd voi privi spre flăcările din şemineu?! Ce voi ţine în mînă?! … insrucţiunile de pe net? mousse-ul care mă ajuta să fac Click emoţiilor mele, senimentelor mele, amintirilor mele?? Ce iau cu mine din tinereţe dacă nimic nu vreau să iau… şi nimic nu vreau să păsrez…

p.s.1. Trimie o carte poştală părinţilor. Scrisă de tine.

6 comentarii la “O felicitare…”

  1. star77 spune:

    "nu cred că ei le citeau, de fapt, nu că nu cred, dar ştiu acest lucru.

    În primul rînd pentru că primeau zeci de cărţi poştale, iar în al doilea rînd pentru că toate textele erau la fel."

    Am impresia ca te inseli aici, Indiana. Nu pot semna pt toti, dar in mare parte profesorii sunt cei mai nenorociti sentimentalisti. Personal, pastrez tot ce intra in categoria felicitari, vederi, ilustratii, desene, ceea ce vine din partea unui suflet sincer de copil. Le citesc intotdeauna si chiar nu conteaza daca se aseamana. Poate iti iei ceva ore la un liceu (vii la noi, daca tot ai mai trecut pe aici) si prinzi doi iepuri dintr-o singura lovitura: te intorci la timpurile pe cand felicitarile in scris mai erau/sunt inca in voga si tot aici plusezi activitatea unei institutii cu ceva lumina de suflet, lumina pe care o porti cu tine si poti sa o transmiti generatiilor care vin. Asta asa, pt divertisment. :)

    Esti cam "necrutatoare" in postarile tale, sapi in amintiri care mai sunt vii… Ce de-a bani mai cheltuiam pt felicitari, tot ce mi-era rezervat pt chifle, inghetata, alte cheltuieli de buzunar… Si erau frumoase, argintii, colorate, pline de flori, de tot soiul… Mama nu mi-a inteles niciodata pasiunea si ma certa cand descoperea teancurile din colectia mea. Gata, ma opresc aici ca sa nu ocup tot spatiul rezervat comentariilor. :)

  2. INDIANA spune:

    Ei, stai.. că mă "despletesc" şi eu… :)
    Ador, pur şi simplu ador "cutia mea cu amintiri". Am acolo felicitări pe care le-am primit de la elevii mei, am scrisori pe care le primeam cînd eram la "Euro TV",am o mulţime de vederi din călăoriile copilăriei… şi mai am senzaţia de frică diluată cu bucurie cînd veneam acasă de la şcoala muzicală, flămîndă, penru că toţi banii îi "investeam"în felicitări. :)

    Cît despre profesori, da, ai dreptate. Aveam şi eu plăcerea asta; mă aşezam în fotoliu, cu braţul de feliciări primite de la elevii mei, şi le învîrteam şi pe o parte şi pe alta şi le aranjam cu grija în sertarul cu lucrurile mele de suflet.
    Dar, îmi amintesc, cum am găsit la urna de gunoi, felicitările pe care le primise profesoara noastră de desen liniar… şi-mi venea să le iau şi să-i cer socoteală…

  3. star77 spune:

    Profa de desen… Eu am descoperit cat de mult "tinea" la noi diriginta de clasa multi ani mai tarziu. Madame isi vanduse casa, din intamplare unor cunoscuti. Asa se face ca m-am pomenit pe acolo dupa ce vechii stapani au plecat si am gasit aruncata la gunoi vinieta clasei noastre. Am cautat-o pe madame la noul loc de trai si chiar i-am cerut socoteala pt fapta-i eroica. Doamne, ce naiva mai eram…

  4. klaudiaklau spune:

    SUNT FASCINATA DE POSTARILE TALE SI LE CITESC FARA SA RESPIR,MA IDENTIFIC CU TOT CE SCRII.SI EU AM "CUTIAM MEA CU AMINTIRI"MAI ALES IN PREAJMA SARBATORILOR,CA SI ACUM DEALTFEL,NAVALESC TOATE PESTE MINE.EU SUNT CADRU DIDACTIC SI IN CA MAI GASESC FELICITARI DE LA ELEVII MEI SI INTR-ADEVAR MA INCEARCA UN SENTIMENT APARTE,O NOSTALGIE….CUM POT LUA LEGATURA CU TINE,DACA NU INDRAZNESC PREA MULT…EU ITI UREZ "SARBATORI FERICITE"ATAT TIE CAT SI CELOR DRAGI TIE!

  5. INDIANA spune:

    Draga, Claudia. Îţi mulţumesc mult pentru receptivitate.
    Poţi să-mi scrii pe indianazlotea@yahoo.com, iar de aici… pînă la aburii unei cafele, e doar un pas.

  6. INDIANA spune:

    Da, ştii ce mă linişteşte acum?! Serile de iarnă, cînd pot să mă întorc în acei ani. De cele mai multe ori zîmbesc galeş şi nu-mi pare deloc rău că au trecut. Aşa e natural. Nu am alergat niciodată după bunuri materiale, deşi sunt întreagă… şi trăiesc într-o lume reală. Am alergat mereu după amintiri. Am căutat mereu să păstrez ceea ce nu poate fi cumpărat şi nici înlocuit. Am luat din casa bunicii mele cea mai mare comoară la care putea visa un nepot: sufletul ei şi a bunelului în imagini. Şi mi-i greu, şi mi-i uşor, şi-mi vine să plîng de dor, şi-apoi îmi amintesc cîte nebunii mai făceam…mă încearcă atîtea emoţii, dar niciodată nu m-am simţit singură. Şi am acasă foarte multe fotografii. Ele îmi bucură ochiul în tinereţe şi îmi vor alina sufletul la bătrîneţe.
    Şi nu mi-i frică de ea.. Nu mi-i frică de uitare şi de singurătate. Am cutiile cu amintiri. De fiecare dată găsesc în ele altceva. Aşa se face filmul unei vieţi. De asta nu vreau nimic să şterg. Şi nu arunci nici o felicitare, nici cele cu greşeli, primite de la elevii mei, nici cele care pur şi simplu le-am cumpărat pentru că mi-au plăcut.

Lasă un răspuns