Seara paşilor sincronizaţi… şi a castanelor prăjite.

…. nu am observat cînd s-a strîns lumina de pe ulicioarele înguste, pavate de secole cu bucăţi de destine care au ajuns acum să se certe ca şi gospodinele siciliene cu flecurile pantofilor  mei, de parcă ei sunt de vină pentru vîntul din capul meu care nu m-a lăsat să-mi pun adidaşi … dar şi aşa…nu mă întorc acasă pînă nu rămîne numai ţipla din ei.<SAMSUNG DIGITAL CAMERA>

Vreme frumoasă, dar umedă. Am impresia că sunt pe faleză. Nu-mi amintesc clar dacă era răcoare sau nu. În general, mai nimic nu-mi amintesc. Doar ritmul paşilor. Uneori mărunţi, încetinind la fiecare vitrină, la fiecare balcon înnegrit de vreme, la fiecare oblon, apoi grăbiţi pentru că Roma nu aşteaptă… Am doar cîteva zile ca să-i spun cît de mult o iubesc. Ca să mă primească, ca să simtă, să mă creadă că sunt şi eu a ei.

Lume multă…Atît de multă încît mă pierd prin ea, însă straniu, nu mi-e frică. Ei nu mă văd pe mine, eu nu-i văd pe ei. Noi toţi o vedem numai pe ea.
Am atîta istorie în faţă!<SAMSUNG DIGITAL CAMERA>

Ajung mică-mică, fericită şi dornică să dau telefon tatălui  meu ca să-i spun: “N-o să-ţi vină să crezi, chiar sunt la Roma!!!!!” (de parcă nu ar fi ştiut).
… o luăm încet, la vale, pe Via Nazionale… eu şi sufletul meu, fericiţi, bucuroşi, împăcaţi şi  … caraghioşi de nu am idee cum să redau în cuvinte ce mutră cretină cred că aveam. Ba rîdeam, ba nu-mi ajungea aer, ba mă luau nişte frisoane la joc, aşa, mai jos de talie, de parcă după colţ mă aştepta Berlusconi, iar eu nu aveam nimic bun de arătat. Uite, stau de aproape două săptămîni şi nu ştiu ce să-ţi povestesc. E greu pentru un muritor să redea în cuvinte ceea ce au construit zeii.movie_location_01 Chiar e greu. Am impresia că visez şi, cum de obicei se întîmplă, dimineaţa nu-mi voi mai aminti nimic. E incredibil cîte imagini am în minte şi cît de puţine cuvinte sunt în DEX pentru ele.
Emoţii. Atît de puternice, încît dacă aş vorbi aş trage numai bîlbe, dar cum trebuie să scriu, înşir numai prostii.
… stărui şi eu, în speranţa că mi se dezleagă limba sau mi se taie piedica (cum zic babele), că numai aşa încep să alerge degetele pe tastatură cum m-au alergat pe mine picioarele  în prima seara.
Parcă am fi fugit de-acasă fără să ştie mama şi trebuie neapărat să reuşesc totul în această noapte…<SAMSUNG DIGITAL CAMERA>
Lăsăm în urmă terase gălăgioase, mulţimea prin care ne pierdem… şi ajungem să coborim scări care ne deschid o frumoasă panoramă spre Piazza Venezia şi spre Monumentul lui Vittorio Emanuelle II, o spectaculoasă construcţie, care te lasă mut, mut de uimire. Şi ceea ce vezi ziua e altceva, dar dacă ai ocazia să vezi Roma noaptea, înseamnă… îmi pare rău, nu ştiu ce înseamnă.  Adică ştiu, dar parcă şi nu ştiu şi parcă nu vreau să sune patetic.
(va continua, poate mîine.. :) )

2 comentarii la “Seara paşilor sincronizaţi… şi a castanelor prăjite.”

  1. star77 spune:

    Mmmm, mi-ai facut gust. Vreau si eu sa vizitez orasul. :)

  2. Irina Croitor spune:

    bănuţi în Trevi?

Lasă un răspuns