Tăceri de miercuri.

Mi-am băut cafeaua cu o prietenă care-şi povesteşte viaţa mai des decât o trăieste. Între copilul din capul ei şi ridurile mimice instalate pe frunte, găsesc o femeie frumoasă de 39 de ani, neânţeleasă de soţ (aşa spune ea). O ascult. Odată cu fumul de ţigară pe care-l trimite cerului, se duc dracului şi două lacrimi care mă înduioşează pentru câteva minute.
Pun mîna mea peste a ei, semn că o susţin. Şi-o retrage îndată, ruşinată şi dezamăgită. Încerc să-i dau răgaz să-mi povestească, să-şi răcorească rărunchii, să-mi spună la urma urmei de ce m-a chemat. Nu vrea. Tace ea, tac şi eu. O las în voia ei zece minute, apoi o iau la iscodit că nu am timp pentru tăceri de miercuri.

Cum? De ce? Ce l-o fi apucat – inutile întrebări la care ştim foarte bine răspunsul.
Tace…

-Fa, mâţă, zi, ce ai?!

- Nimic, aşa …
După un ceas, mă agăţ de “pestelca” chelnerului şi îl rog să ne facă foaie de drum. Gestul meu de disperare îi dezleagă în sfârşit limba:
Ştii, eu îl iubesc de 20 de ani şi niciodată nu m-am gîndit la altul. Am avut perioade bune, perioade mai puţin bune, dar totul era altfel decât acum. S-a instalat o răceală între noi. Totul se repetă. Zilnic am acelaşi drum: şcoală, servici, tenisul copilului, sportul meu, lecţiile de pian ale Cătălinei: un du-te-vino fără capăt. Treapăd ca o nebună. Nu simt nimic. Nici o plăcere.

- Asta ce înseamnă?!

- Mâţa, … dacă nu simţi nimic, asta înseamnă că eşti nesimţită, trîntesc eu ca o idioată cu “carnet de muncă”. Văd cum respiră scurt şi sacadat, semn că e mînioasă,  apoi … mammmmmmă…

Râdem – ca două stricate – o habă bună. După încă jumate de ceas, ajunsă la servici, primesc de la MÂŢĂ un sms: “Fa, “nesimţito”, l-am sunat pe al meu şi i-am spus că-l iubesc!”

Mai citesc odată – nu mă pot abţine – o sun.

- Ce-ai făcut, Mâţă?

- L-am sunat pe al meu şi i-am spus că îl iubesc.

- Da ce te-o apucat? O dat atacu’ de panică peste tine?

- Da, fă, chiar m-am speriat. Ştii, tu m-ai scuturat aşa… oleacă, da ghine.

- Ghine, fă, mâţă.

- Mărunţica, auzi?

- Da, mâţă. Aud!

- Da tu simţi ceva? Iaca… din ceea ce nu simţeam eu, simţi?

- Du-te, tu…

Râdem amândouă cu poftă, ca două şniţele “alintate” succesiv ba în ou, ba în pesmet… pînă ajungem, “fără simţire”, pe tigaie.

La VITA e bella…. :)

2 comentarii la “Tăceri de miercuri.”

  1. Vio spune:

    Despre fericire, dragule, nu pot să-ţi spun decît foarte puţine cuvinte, bunăoară, cel mai miraculos fapt al existenţei este faptul că este. De aceea, dorinţa fierbinte de a fi fericit este legitimă şi miraculoasă. Ar fi absurd ca existenţa să fie absurdă… ( N. Stănescu, Învăţăturile cuiva către fiul său)

  2. OTILIAN spune:

    Indiana, spunei mitei sa lese fumatul.

Lasă un răspuns