Cîtă umbră e în mine….

f29t8850
Era răcoare în ziua aceea, mie însă îmi părea că iau foc. Mă sufocam. Căutam aer cu ochii, pentru că ceea ce luau plămînii, nu-mi mai era de-ajuns.
Îmi ardeau obrajii. De ceva vreme. În fiecare zi şi la o oră anumită. Pe la amiază… mi se aprindeau obrajii ca unei copile care prima oară a auzit că e frumoasă, sau spre seară. Despre cum mă ardeau obrajii spre seară nu găsesc nici o comparaţie, că la drept vorbind nici nu am căutat-o.
La început mi-am zis că o fi din cauza oboselii, apoi mi-am zis că o fi din cauza nopţilor scurte şi albe, de la stresul de peste zi… Şi am dormit, dar nu trecea…

Într-o zi răcoroasă, la fel ca şi cea în care totul începuse, am înţeles că nu mai pot trăi cu suspiciunea laolaltă. Am înţeles că măsurăm diferit emoţia; eu o măsuram cu inima, el în nopţi cu “uşile deschise”. Am înţeles că obosisem să dorm pe apucate, de frică să nu plece. Şi era atît de stranie această descoperire, de parcă nici nu era vorba de mine, dar despre o alta, una pe care o vedeam deoparte.

Şi am plecat, fără să plec. Că nici nu aveam unde. Mi-am găsit un loc, unul cu umbră, în mine.

Şi-am rămas acolo ca să înţeleg…

2 comentarii la “Cîtă umbră e în mine….”

  1. Larisa Nedelciuc spune:

    Draga fetita , desi ca varsta imi esti fiica, avem foarte multe in comun : sentimente, ganduri, emotii ,destin ,chiar si florile preferate- macii de camp…Iti citesc de fiecare data cu interes notitele, caci ele au ecou in sufletul meu… Iti doresc din toata inima un An Nou fericit ! La multi ani !

Lasă un răspuns