Astăzi, de fapt deja ieri…am făcut 34.

Mult?! Parcă nu mi se pare. Puţin?! Nu prea mi se dă limba să spun aşa ceva. 
Am fost dusă de gînduri departe, acolo, de unde le-a fost tare greu oamenilor care mă iubesc să mă găsească, să mă strige…să-i aud. M-au răscolit mesajele ascultătorilor “Radio Noroc”. 
Telefoane, mesaje, flori….totul pentru bucuria unui suflet care nu a învăţat să se bucure cînd vine “ziua lui”. Poate e o rană mai veche, o aşchie din alea care odată intrată sub piele, nu mai iese cînd te frige pe tine. 
Aşa şi la mine se întîmplă. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată absolut fericită de ziua mea. poate doar în copilărie…atunci, da!
În 1993, pe 25 mai, a fost ultima oară cînd am fost fericită în această zi. Venisem acasă şi fratele meu, Ovidiu, îmi păstrase două căpşuni… Primele şi ultimele căpşuni ale unei copilării de poveste. … 
Bată-le norocul de gînduri. Nu ştiu ce “capacitate au la motor”. Turbate, de-a dreptul. Nici acum nu mă lasă să-mi înşir în voie amintirile care uneori atît de tare dor, încît am impresia că am 100 de ani.
Poate e de vină emoţia, sau poate anii care fug de parcă a dat în ei strechea, poate rănile care de fapt nici nu se numesc aşa….nu ştiu. Cred că-s lipsită total astăzi de coerenţă. Sunt dusă departe, în primăvara lui 93, cînd Ovidiu îmi adusese căpşunile. Sincer, nu-mi amintesc să fi măncat pînă atunci căpşuni de ziua mea. Să nu crezi că fac plagiere după una dintre variantele “Cenuşăreasa”, ar fi penibil. Aşa s-a întîmplat la noi… Şi anul acesta, acum două zile, tata, care ne aştepta de cîteva ore cu ochii la drum, primul lucru care mi l-a spus după ce m-a cuprins a fost: “Hai să-ţi arăt ceva”…. Ei, zi-mi, de ce nu se poate să plîngi pe hîrtie. De ce ceea ce te doare trebuie să o plîngi în cuvinte, oricum nu prea văd acum ce scriu…
Atunci, de ziua mea, prima oară am ciocnit împreună. Împlineam 18 ani. Toată viaţa era ca o carte deschisă. Numărasem cîte salate boeuf mai am de tăiat de Crăciun şi de Paşti pînă mă mărit. Cum voi trăi, cît de frumoasă e viaţa şi cît de departe e ziua în care voi spune:  aşa-i viaţa….dar nu a fost. Petrecerea s-a terminat şi a început numărătoarea inversă pentru doi fraţi, doi stinşi părinţi şi o casă care mulţi ani nu a mai văzut zîmbet, nu a mai mirosit flori vii, nu a mai auzit hohot de rîs….
Se spune că cei care trebuie să plece simt asta…Eu simţeam că nu păşesc. La fel simţeau şi părin-
ii noştri. Era ceva mistic în tot, în general în anul cela totul a fost foarte straniu. 
De parcă eram preîntîmpinaţi, semne….multe semne. Dacă le-aş fi urmat, cum mă sfătuia  Coelho în Alchimistul….dacă citeam mai înainte această carte, poate înţelegeam. Subconştientul se zbuciuma, visurile îmi vorbeau clar, doar eu eram oarbă, mută…eram copil…
Iarta-mă, scumpa mea durere, dacă citeşti  acum, iarăşi blestematele mele de gînduri fug unde vor ele, nu şi într-acolo unde vreau eu.
….În acel an, de Paşti, fratele meu împlinise 14 şi îşi dorea tare mult ca părinţii să-i organizeze o petrecere.  În satul nostru, de Înviere, lumea merge la cimitir. Ovidiu şi-a invitat toţi colegii de clasă, mama i-a întins o masă mare în salon, iar el strălucea. Nu ştiu cum să ţi-l descriu. 
Un pui de bărbat…chitit, emoţionat şi nerăbdător. Un copil pentru care acea petrecere însemna atît de mult. ….
Numai că noi, neavînd pe nimeni(încă) la cimitir nu ne-am dat seama că s-ar putea copiii să nu aibă voie, sau posibilitate….nici măcar nu ne-a dat în gind să fixăm o altă oră. 
Toată ziua a stat cu ochii la drum. Într-un tîrziu a venit o fetiţă, una dintre colegele lui, frumuşică şi durdulie, bine dispusă…fericită că a fost invitată… .
Pentru mine,  lacrimile care străluceau în ochii lui după ce a plecat unica lui invitată vor curge mereu din ochii mei. Ştiu că a plîns, pentru că după casă am plîns şi eu. Mă durea durerea lui şi dezamăgirea pe care a trăit-o. 
A fost prima şu ultima petrecere pe care a dat-o. 
ei, de ce nu se poate plînge în aşa fel încît să nu fie nevoie de consoane, silabe şi cuvinte care să tulbure…să sensbilizeze…Nu vreau să te sensibilizez, vreau să-mi fie uşor-uşor, după un plîns de ăla care te aduce în stare de leşin….vreau o răcororire interioară, dar care să ţină ceva vreme lăuntricul meu senin. La Multi Ani tuturor celor cărora nu le place ziua lor.

Lasă un răspuns