Încă le mai visez…

5 noiembrie, 2015

Într-o bună zi, el aduse acasă o pereche de sandale roz pal, o culoare pe care nu o mai văzusem până atunci niciodată. Ştiam că îşi pune în picioare pantofi negri sau gri; sandale nu purta niciodată; iarna încălţa o pereche de cizme foarte frumoase, negre şi ele, dar cu tot stabil, înalt şi învelit în piele şi el. Seara le ungea cu grăsime de gâscă şi dimineaţa le lustruia cu o bucată de flănică de straluceau în lumina greu de suportat a zăpezii. Nu le încălţa de acasă. Coboram în vale, spre casa bunicilor şi îl striga pe tătuca: “Tatăi, hai ieşi?! Ies, fă, se auzea dincolo de fligher! Ies, doar să strecos laptele. Bine, dar, eu las totul la colţul şcolii. Da mata nu zăbovi că rămân fără caloşi, auzi?! Auzi, fă, că nu-s surd!”.

Ne duceam şi până la colţul casei bătrâneşti tot auzeam bombănind: “Iaca, am de tăiet şi lemne şi de hrănit oile…  că ii îs hîtri, se duc ca boierii la lucru curat, da nu ştiu că au oi de hrănit şi de dezghiocat la găini. Gata, nu mai fac nimic. Stau lângă cumptoraş şi mă încălzesc şi eu ca un om cu picioarele sub mine.” Şi aşa în toată dimineaţa, multe dimineţi înglodate, multe primăveri desfundate, mulţi ani fericiţi care s-au dus şi… duşi au fost.

Noi ajungeam la şcoală, şi la un colţ, mama ne descălţa pe amândoi – eu şi frate-miu, ne spunea să punem mâinile pe spatele ei, se apleca şi ne încălţa în papuci ce luceau de la grăsimea de gâscă şi erau încă calzi de la caloriferul lângă care adormeau în fiecare noapte.

Se mai enerva că eram cĭorcĭoliţi de glod, când ploua sau se topea omătul. Da mama rostea aşa de grav acest cuvânt “cĭorcĭolit”, încât mi se părea cel mai straşnic cuvânt de pe pământ: “Iar te-ai şiortelit până la genunchi. Of, nu poţi căsca picioarele?!”. Dacă rostea acest cuvânt nici nu mă duceam la ea în pauza mare după pachetul de pâine cu unt şi salam. În primul rând pentru că uram cu tot sufletul untul şi doi, pentru că nu îmi era niciodată foame.

Cel mic, frate-miu, era mai uşor de îmbunat. Chiar dacă mama îl ciorovăia, el nu avea niciun stres. Mereu zâmbitor şi nerăbdător să meargă la şcoală ca să treacă ziua. Nu îi plăcea. Se plictisea şi asta îi amuza pe ai mei. Nu îi cereau prea mult, în schimb de la mine – of, acum mă ia râsul, da atunci gândeam că aş vrea să fiu de la “detdom” ca să nu ma ciorovăiască nimeni pentru nota 4, dacă se întâmpla să o aduc acasă cu o mina aşa de nenorocită pe faţă de parcă aş fi ratat cupa Davis. Ei, da astea sunt istorii pentru un “glühwein” la foc şi cernut de fulgi, da acum sandalele nu mă lasă să le uit şi mi le doresc din toată inima. Măcar odată să le port şi eu: nu pe ale mamei, pe ale mele, dar vreau ca ele să fie anume aşa ca ale ei.

Odată ajunse sandalele acasă, s-au “cazat” într-un sertar al dulapului de la dormitor şi asta nu acum un an, ci cam 20 în urmă. Erau cu cureluşe subţiti, unite prin alta (atunci încă nu auzisem de barete) şi toc drept, subţire, dar sănătos şi nalt de 12 cm, cred. Poate 10?!

Erau pali la faţă, acea paloare care nu denotă cehotkă da nobleţe, erau de un roz pal, abia palpabil, pielea cucoanei, sau scrum de trandafir, ceva care mie, la 12-13 ani, îmi părea că aceste sandale sunt ceva de poveste. Ei nu îi plăcură, sau poate era supărată pe El. Nici nu i-a probat macăr. Aurămas uitaţi în acel sertar pentru câteva zile, pân-într-o zi când dădui eu de ei – îmi amintisem – şi îi luai la probat în faţa “triumoului”, a oglinzii adică.

Dumnezeule, erau ceva ce eu nici nu îmi închipuiam cum să mă apropii de ei. I-am probat şi m-am văzut deşteaptă în ei (pentru că nu ştiam că tre să fiu şi frumoasă pe atunci ;) ).

Într-o zi, am prins-o pe mama probându-i. Tarantono ar fi făcut fetish din gleznele mamei. Nu i-a plăcut că am prins-o probându-i, dar nu m-a alungat afară: m-a lăsat. I-a încălţat şi păşea cu atenţie. Baretele îi îmbrăţişau cu atâta pasiune laba piciorului de râmâneau neiubite numai patru pereche de degete. Mie îmi plăceau călcâiele: aveau exact culoarea sandalelor. Ca şi cum aceste sandale ar fi crescut în picioarele Ei, de când e pe lume.

I-a purtat la o nuntă: avea un costum – nu mi-l amintesc deloc. Da deloc!! În schimb sandalele – fiecare pas de dans, fiecare mişcare – totul e viu în inima mea. Aşa s-a născut cultul unor încâlţări frumoase, scumpe (nu în sensul de buget, deşi costau ele un salariu de al mamei şi 30% din salariul tatei). Cr

Cred că anume din acest motiv s-a supărat Ea pe El când i le-a adus, neştiind ce impact vor avea aceste sandale în viaţa copilei ei.

Le încălţa rar, erau prea înalte pentru a fi cuomode şi drumurile prea desfundate pentru a rămâne întregi, dar atunci când şi le punea, eu îmi îndreptam spatele şi aveam impresia ca ambele avem aceleaşi sandale în picioare, şi îmi imaginam cum peste un an-doi, vor fi ale mele.

Plângeam lângă sertarul în care o sanda murea. De la o nunta, mama veni cu sandalele în mână. Una rămase fără toc. Se rupse în două. Când

Când m-a găsit lângă ele, mama s-a înduioşat şi mi-a spus că se duce să le repare şi mi le lasă mie, dacă aşa de mult îmi plac, dar nu s-a putut. Aşa culoare nu mai văzuseră papucarii de la Bălţi şi nici aşa toc nu aveau. Vreo 5 ani mai rămaseră în “pansionul” sertarului acea pereche de sandale. ajunsesem să încalt una din ele şi să mă oglindesc. Îmi veneau bine. Erau superbe. Dacă le încălţam pe ambele şi nu mă mişcam din loc, nu ar fi ştiut nimeni că nu e întreagă una. Încă le mai visam… Voiam o pereche asemănătoare.

…. au trecut cam 25 ani şi eu încă mai visez să am o pereche asemănătoare.

p.s. Într-o dimineaţă de vară, El le luă din sertar şi le duse la gunoi.

Ele, l-au certat cu pasiunea cu care baretele sandalelor îmbrăţişau labele picioarelor iubite.

Mama nu le-a uitat. Eu încă le mai visez.

Galeriile sufletului… GALLERIA BORGHESE

7 septembrie, 2015

Anul acesta a fost sa fie incredibil de generos pentru iubitorii de arta. De succes si pentru galeriile de arta din Italia, dar mai ales pentru 20 dintre ele, cele mai cunoscute (si recunoscute pe plan mondial!). In ianuarie a fost organizat un concurs international pentru ocuparea fotoliilor de Director sau Curator de galerie.

Ceea ce mi s-a parut curios este cat de deschisi sunt italienii cand este vorba despre gestionarea, conservarea si valorificarea bunurilor culturale pe care le detin (eram convinsa de contrariu si ma mai incearca uneori si acum aceasta convingere).

Fotoliile multravnite au fost ocupate in mod egal de sexul feminin si masculin: 10 la 10, iar dintre acest total de 20 de experti in arta, 7 sunt “stranieri”, chiar daca cetateni UE si chiar daca au recunoastere mondiala, totusi in articolul care descrie acest eveniment, cei 7 candidati de origine straina, asa si sunt trecuti – “stranieri”.

Bun, astea sunt detalii imbucuratoare care intereseaza orice “stranier”, de parca au ales-o pe nana Marunea, dar niciodata sa nu spui niciodata daca competentele tale vorbesc pentru tine, nu tu despre ele.

E cu totul altceva.

Daca tot sunt bolnava de arta si tot ce “miroase a vechi” sa va povestesc despre aceste galerii si Muritorii care isi beau cafeaua printre pinacoteci unice.

Asadar, pentru …

1. GALLERIA BORGHESE (ROMA) a cooptat-o pe Anna Coliva, o veritabila italianca, nascuta la Bologna acum 62 ani. Cunoaste intrarea in aceasta Galerie inca in 1994, ca sa ajunga in 2006 Director. E ceva, nu?! Este autoarea a peste o suta de lucrari si cercetari istorice. Are o slabiciune aparte pentru Bernini, Caravaggio, Dosso Dossi dar mai ales, pentru pictura emiliana si romana a sec. XV si XVI. Este una dintre cei mai valorosi (3!!!) experti mondiali pe care ii are Galleria Borghese si a curat nenumarate expozitii de nivel international. E o colectionara inraita si cu un simt de pisica.

Ca sa vizitati Galleria Borghese, intrati pe http://www.galleriaborghese.it/

Galleria Borghese
Piazzale Museo Borghese, 5, 00197 ROMA

Poti rezerva biletul online, dar atentie: daca vrei sa cumperi un bilet pentru zilele urmatoare, s-ar putea sa ai surpriza neplacuta sa nu gasesti. Este foarte frecventata. Biletele pornesc de la 2 euro si ajung pana la 13 euro, unul intreg. Sunt mai scumpe in perioada 11 iulie – 25 octombrie 2015, pentru ca mai puteti vizita si expozitia: Azzedine Alaïa. COUTURE / SCULPTURE – “sculture soffice”.

Galeria Borghese ne este daruita prin inclinarea pasionala spre arta a lui Scipione Borgese (1577- 1633), nepotul unui papa. Daca e sa ne amintim de clanul Borgia, atunci ceea ce traim noi astazi in Moldova, este “grupa pregatitoare”. A detinut functii inalte, intre care cardinal si bibliotecar, dar si a facut parte din “Penitenzieria Apostolica ”, un fel de tribunal suprem al catolicilor – “daruia” iertari de pacate. Istoricii spun ca nu s-a lasat “obidit” nici pe sine insusi, or, folosindu-se de protectie si o avere uriasa, a adunat toate picturile valoroase ale vremii, prin metode mai putin catolicesti.

Pe Caravaggio la scapat de la moarte, iertandu-i o crima savarsita, in schimbul unor picturi. Cam pe acelasi scenariu a mers cand e vorba despre Cavalier D’Arpino, pe care l-a lasat de-a dreptul gol, luandu-i toate lucrarile pentru neplata darilor catre stat. Dar istoria a acoperit cu secole de uitare tot ce a facut in afara canoanelor catolicesti, pentru ceea ce a lasat. Astazi, datorita pasiunii lui, putem sa il admiram pe Caravaggio, Rafael, Tizian si Bernini. Mi-a luat doua aproape 2 ore. As fi stat mai mult, dar incepea o alta excursie si nu puteam sa mai raman. In plus ploua, iar cursul nostru trebuia sa ia trenul spre casa si sa se pregateasca de seminar. Tizian si Caravaggio erau la ordinea zilei. Nu am apucat sa vedem multe in afara galeriei. Ploua, dar voi reveni cu siguranta ca sa vedem si parcul care au fost rascumparate de catre statul italian in 1902 de la mostenitoriii Borghese, intrucat se aflau in dificultati financiare.

In apropiere mai gasiti Muzeul National de Arta Moderna, Muzeul national etrusc (Villa Giulia), dar si Gradina Zoologica. Da! Nu aveti voie sa faceti foto, dar aceasta interdictie ajungea cu greu la urechile turistilor japonezi si chinezi. Pana si rusii, se abtineau.

Zilele urmatoare, va povestesc despre ceilalti din lista, inca 19 destinatii turistice pentru iubitorii de arta, dar si despre Castello del Catajo, o destinatie de vis, dar si o locatie nemaipomenita pentru un eveniment de familie, lucru permis aici si un loc care tot a avut de suferit de pe urma mostenitorilor. Putin valorificat, dar in schimb, perfect conservat si incredibil de uitat.

Pana data viitoare, vanatorul de frumos! :)

Pe cioburi.

16 august, 2015

Pe cioburi…fără tocuri.

Tata

20 martie, 2015

De ziua mea, el mereu scormoneşte între tufele de căpşuni până se coace măcar una. Parcă le aşteaptă. Mama vine şi ne spune: “Hai odată, treziţi-vă şi ieşiţi că tat-tu stă în genunchi de vreo două cesuri şi roagă căpşunile să se coacă…”. Râdem tustrele. Şi ce credeţi… Găseşte una,  necoaptă bine, dar… O ascunde să nu-l certe mama, aşteaptă să se ducă la pui în vale şi vine, val-vârtej, să ne-o dea. Şi e bucuros, şi ochii lui sunt aşa de ştrengari, ca în tinereţe, când fugea de “treabă” la mămuca pe cuptor, iar mama îl căuta prin toată mahalaua.

Când apar ghioceii langă fântână – să nu credeţi că e un lan, ia acolo un pâlc adus de mama – numaidecât are trebă să rupă măcar unu. Vine când dorm şi stă şi se uită la mine până deschid ochii şi-mi zice:

-          Ia ridică-te să vezi ce am găsit..

-          Ce-ai găsit, tată?

-          Ei, ce-am găsit, ridică-te!

-          Ah… au înflorit ghioceii, mă prefac eu, ca şi cum nu ştiu că e martie…

-          Da să nu îi spui mamei că ea îi numără… J

De Paşti, când trăia lelea Mariţa, se ducea la ea şi o ruga să îi dea un ied.

-          Îţi dau, Feghişor, da nu sunt buni de tăiat. Sunt fragezi. Poate de Ispas. Mai rabdă.

-          Nu, lele Mariţă. Vreau să li-l duc fetelor să le trezească că aşa le-am deprins de mititele.

-          Măi Feghişor, tu ai minte, măi?! D-apu Diana e de trezit cu iezi, măi?! Că are ea déjà ied. Şi e mai înalt ca dânsa.

-          Lele Mariţă… Ştii mata, nepotul mi-I mare, da ea – mititică. Că nepoţii cresc, da copiii – tot copii rămân.

Lelea Mariţa nu mai e, dar este moş Feghea şi el ştie şi acum rânduiala.

Abia aştept Paştele. Acolo retrăiesc ritualul Uitării: că prietenii – trădează, că oamenii buni – pleacă, că viaţa e aşa cum e.

Acolo am învăţat să privesc oamenii în ochi, să merg înainte, să nu uit de oameni şi să iubesc cât …. Iubesc.

Mai e un ritual pe care îl făceam în copilărie; de câte ori gătea mama zama (aşa se spune la noi), tata scotea osul ăla mic şi ni-l dădea să ne încercăm puterile. Acum, tot ni-l dă, dar nu-l mai rupe nimeni. Acum am să caut unul să îl port la gât, să nu se rupă niciodată!

Azi e ziua tatălui meu. Face 65 ani şi eu vreau el să fie veşnic. Ca-n poveste. Pentru că de poveste este dragostea lui pentru noi.

La mulţi ani, Tata.

Nebbia…

3 martie, 2015

Am îndrăgit ceaţa. Mai rătăcesc, uneori, prin ea.

Singură cu mine.

Dimineaţa te ascunde de tine însuţi, seara – de singurătate. Te mai lasă şi singur, dar nu te însingurează. Îţi mângâie coama cu firele de apă – s-a învăţat şi ea să plângă fără lacrimi – apoi, te dă pe mâinile îndemânatice ale surorii ei – ceaţa vieţii. Şi orbecăieşti. Nu îţi mai aparţii. Recunoşti orice “intersecţie”, orice “tufar” care-ţi creştea lângă casă, dar când îi atingi – nu sunt ai tăi. Străin totul în jur.

Simte ea…. te ascunde de viaţă, sau poate te rupe vieţii. Cu asta, nu m-am lămurit încă. Însă ceea ce am învăţat de la ea e că nu ai cum să te cunoşti cu adevărat până nu te-ai pierdut vreodată prin ea… până la Pierdere.

Aşa că îmi continui drumul. Nu mă opresc. Merg spre mine, mângâiată de năduşeala ei “părintească”.